Cântecul lacrimilor în viaţa monahilor

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie spunea că Mănăstirea Neamţ a avut, în lunga sa existenţă, aproximativ 30.000 de călugări. Această afirmaţie de la mijlocul veacului al XX-lea vorbeşte despre importanţa Lavrei în istoria monahismului românesc şi universal. Înainte de 1959, când a fost promulgat decretul nr. 410 care a alungat din mănăstire mulţi călugări, Neamţul avea câteva sute de vieţuitori (monahi şi novici), mulţi dintre ei risipindu-se apoi în lumea cea mare, unii dintre ei nemairevenind niciodată în rândul cinului monahal.

Înainte de anul 1940, viaţa duhovnicească şi administrativă a mănăstirii cunoscuse o înnoire. În obşte trăiau mulţi călugări îmbunătăţiţi care se nevoiau în smerenie adâncă, fără să fie cunoscuţi de cei mulţi. De exemplu, monahul Iov Burlacu ducea o viaţă aspră, se odihnea câteva ceasuri aşezându-şi capul pe o piatră acoperită cu cergă, pentru ca în restul timpului să îngrijească cu mare atenţie bolnavii de la bolniţa mănăstirii. La el a ucenicit cuviosul Ioan Iacob până când a plecat în călătoria spre Ţara Sfântă. Printre vieţuitori erau unii mari rugători, buni slujitori, protopsalţi, iar alţii erau pricepuţi în ale administraţiei. În această atmosferă s-a format prin anii â30 ai veacului al XX-lea monahul Elisei Slănină, de loc din Cenac, judeţul Tighina, Moldova de peste Prut-Basarabia dintotdeauna. Elisei Slănină a fost unul dintre numeroşii basarabeni care au trecut Prutul stabilindu-se în ţinuturile româneşti aşa cum au fost şi alţi mulţi vieţuitori care şi-au găsit liniştea la mănăstirile Neamţ, Cernica, Căldăruşani, Sitaru-Balamuci ş.a.m.d. Elisei Slănină a fost călugărit în anul 1939, hirotonit ierodiacon în 1945, ieromonah în 1946 şi hirotesit protosinghel în 1950. De la monahii vârstnici şi înţelepţi a învăţat iscusinţa luptelor duhovniceşti, a înţeles că răbdarea şi ascultarea sunt virtuţi alese, iar privegherile şi slujbele cu bună rânduială sunt de mare folos duhovnicesc. De aceea, părintele Elisei Slănină a fost un devotat slujitor, iar după ce a deprins tainele muzicii psaltice a format, alături de alţi călugări, un cor apreciat, dirijat în vremea aceea de arhimandriţii Victor Ojog, Demostene Tebeica şi Petroniu Tănase. Unul dintre monahii de atunci îmi mărturisea că n-a mai trăit în viaţa sa, foarte lungă, după cei 80 de ani dăruiţi de Dumnezeu, slujbe de o asemenea splendoare. Dar, din nefericire, trăirile duhovniceşti din mănăstirile acelor ani au fost brusc întrerupte de nedreptul decret din anul 1959 care a făcut ca protosinghelul Elisei Slănină să fie nevoit să plece din mănăstire. A revenit mai târziu în cinul monahal, mai întâi în obştea mănăstirii Topliţa, iar apoi, în 1973, la mănăstirea de metanie. În anii â80 l-am întâlnit şi eu în bătrâna mănăstire. Anii mulţi se aşezaseră peste el încât nu mai avea vigoarea de altădată. Mergea greu, aplecat către pământ. Locuia într-o casă a mănăstirii situată în livada sădită de patriarhul Nicodim Munteanu, în vecinătatea cimitirului Bogoslov. Era nelipsit de la biserică. Se număra printre primii slujitori care veneau la biserică şi citea cu evlavie pomelnicele lăsate de pelerini. Mai ştiu că şi-a impus un riguros program de pravilă care începea totdeauna după miezul nopţii, până dimineaţa când pornea spre biserică. De aceea era uneori trudit la orele dimineţii. Din pricina oboselii a scăpat de câteva ori pomelnicele din mână. Se apleca să le culeagă sau accepta ajutorul celor mai tineri. Nu vorbea niciodată despre nevoinţa din timpul nopţii, care era de fapt un canon pentru încercările vieţii prin care trecuse. Din smerenie, nu mai slujea Sfânta Liturghie, preferând să o asculte cu multă evlavie. Însă săvârşea acatistele închinate Maicii Domnului sau unor sfinţi, înaintea Liturghiei, iar sâmbăta, dimineaţa, se împărtăşea după ce asculta întreaga slujbă. Monahii care cunoşteau nevoinţele lui îi încredinţau pomelnice pentru a fi citite şi-i cereau sfaturi în ceea ce aveau de făcut. În momentele de aducere-aminte, mărturisea despre viaţa mănăstirii dinainte de decret, cu întâmplări minunate şi oameni deosebiţi. Îi cunoscuse de aproape pe protosinghelul Ioachim Spătaru, monahul Gherasim Cârjă, arhimandriţii Victor Ojog şi Melchisedec Dumitriu, episcopii Galaction Cordun, Valerie Moglan şi pe alţii. A fost foarte bun prieten al mitropolitului Nestor Vornicescu, şi el basarabean, căruia i-a făcut mult bine, socotindu-l un fel de ucenic şi îndrumându-l în perioada de început a noviciatului. Deşi mitropolitul Nestor Vornicescu l-a avut naş de călugărie pe părintele Petroniu Tănase, l-a considerat şi pe protosinghelul Elisei Slănină duhovnic şi binefăcător în viaţa monahicească. Părintele Elisei Slănină a fost apropiat şi altor ierarhi care au avut legături cu Mănăstirea Neamţ şi povestea celor mai tineri episoade din tinereţe, istorioare care semănau mult cu întâmplări din Pateric, pline de învăţăminte şi farmec. Bătrânul primea uneori scrisori de la monahii nemţeni chemaţi la slujiri înalte şi stabiliţi între timp în diferite eparhii din ţară şi străinătate. Răspundea şi el scriind cu grijă câteva rânduri, pline de bună-cuviinţă, inspirate şi cuviincioase. Părintele Elisei Slănină a cultivat cu adevărat un simţ al pocăinţei şi smereniei. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut într-o stare de umilinţă care l-a pregătit pentru ziua plecării din această lume. În fiecare zi intona un cântec al lacrimilor. Îl auzeau cei din preajmă, iar noi nădăjduim că îl asculta şi Bunul Dumnezeu. Părintele Elisei Slănină vorbea celor mai tineri despre războiul permanent la care sunt supuşi monahii. Diavolul, spunea bătrânul, găseşte momeală pentru fiecare, tineri, în puterea vârstei sau bătrâni. Nu se lasă până când nu amăgeşte pe fiecare: în parte. Ştiu, spunea el, din experienţa personală. Când credeam că am scăpat de ispite, atunci au dat peste mine mai tare. Important este să avem puterea de a ne ridica ori de câte ori cădem. Avea înţelepciunea bătrânilor care trecuseră prin experienţe multiple. Învăţase din toate şi vorbea altora cu sinceritate, fără ascunzişuri. În fiecare zi, drumul său spre biserică trecea prin cimitir. Adeseori, la terminarea citirii pomelnicelor, spunea în Sfântul Altar: "Aproape toţi călugării pe care i-am cunoscut din tinereţe s-au dus... Au mai rămas câţiva. Nu-i de glumă cu moartea. Degeaba ne amăgim. Într-o zi o să ne vină şi nouă rândul. Fraţilor, avem datoria să-i pomenim pe cei dinaintea noastră. Ce călugări au fost." şi începea cu amintirile personale. Adăuga la monahii pomeniţi câte un amănunt sau o descriere sumară a vieţii lor. Trecuse pragul vârstei de 80 de ani când a venit ceasul chemării pentru a se adăuga la cei din cimitirul Bogoslovului. Era Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Cincizecimii. Ca de obicei, după privegherea de noapte, cu care făcuse legământ, a venit la biserică şi a ascultat Sfânta Liturghie. Era multă lume adunată, ca de obicei, la cel de-al doilea hram al mănăstirii. După terminarea Liturghiei a mers la trapeză unde a gustat împreună cu fraţii monahi, iar la sfârşitul mesei s-a aşezat pe un scaun, a oftat de câteva ori şi a trecut pragul veşniciei. Era 11 iunie 1995. Născut la 4 noiembrie 1913 şi intrat în mănăstire în anul 1937, Părintele Elisei Slănină este unul dintre monahii "necunoscuţi" ai veacului al XX-lea dar un luptător pentru cununa dreptăţii. Cred că a fost, până la urmă, învingător.