Căpățâna

Îi creștea capul. Se purta ca un cap de copil aflat pe umerii unui adult, adică ai unui om ce se oprise din creștere. Își făcea, dacă se poate spune așa, de cap, fără să țină cont de mintea dinăuntrul său, care nu se putea ține după el, rămânând departe, în urmă. Adică mică, chiar mică de tot, în vreme ce capului nu-i mai ajungea perna pe care se culca seara. Se lăbărța tot mai mult. I se lățise fruntea cât patul.

Avea ditamai gura. Ieșeau însă niște vorbe mititele din ea, dar nu ca să spună ceva, ci ca să ceară de mâncare. Îi era foame tot timpul. Era ca și cum capul avea o burtă a lui, separată de burta cealaltă a trupului.

Cei din casă au început să se sperie. Le era tot mai greu să potolească foamea cea mare a capului. Plus că nu mai încăpea pe ușă. Pe unde să-l scoată în curte ca să-l vadă mulțimea de curioși adunată zilnic în fața porții?

Au fost nevoiți să dărâme un perete. Capul devenise însă foarte greu.

Dădea întruna să cadă de pe umerii celui ce îl purta. I-au pus niște proptele, dar cum el nu se oprea deloc din creștere, era de așteptat ca acestea să se rupă în câteva zile sub apăsarea greutății lui. Dar proptelele păreau să reziste, deși capul creștea în continuare. Abia mai încăpea în curte.

Nu reușea nimeni să înțeleagă cum de nu se prăbușea la pământ. I-au dat de mai multe ori ocol și au înțeles într-un târziu de ce. Gâtul pe care stătea se subțiase, dispărând în cele din urmă cu totul. Tot așa, restul trupului,

începând cu mâinile și terminând cu picioarele.

S-au scorojit ca hârtia, risipindu-se la prima bătaie a vântului. Dacă n-o fi fost cumva aerul pe care-l scotea afară gura ce-și mărea mereu dimensiunile.

Deoarece, în foarte scurt timp, vântul acela, care numai vânt nu era, s-a întețit, frângând ca pe niște surcele toți copacii din curte, apoi toți copacii din sat, după care a smuls acoperișurile caselor, apoi dealul de dincolo de sat, ducându-le pe toate într-o direcție neștiută.

S-au pomenit și câțiva oameni ridicați de la pământ și plimbați prin aer ca niște belferi. Ei înșiși au spus asta, când s-au întors, surprinzător de teferi și de veseli.

În loc să-i îngrozească, suflul vijeliei îi umpluse de încântare.

Vrem și noi, au cerut ceilalți când au aflat cum le mersese ălora luați de vânt.

Doar că nu se mai putea. Venise o echipă de la oraș cu un cântar uriaș ca să vadă ce greutate are capul. Era mai ușor decât un cap de copil! D-asta se și ținea cu atâta ușurință în aer. Proptelele nu-i folosiseră la nimic. Poate că era în interiorul său ceva ce-l făcea să plutească, fără vreun ajutor din exterior.

Au chemat cel mai faimos chirurg din împrejurimi și acesta a spart c-o dăltiță de argint osul frunții, cam cât să poată păși un om înăuntru. A intrat însuși chirurgul primul. S-a întors după o jumătate de zi. Capul se făcuse cât satul de lat. Era de umblat prin el, nu glumă!

Zi-ne ce-ai văzut acolo?, l-au luat la întrebări cei de jos. Nu cine știe ce!, le-a răspuns doctorul. Câteva gânduri. Doar atât?, au insistat ei. Da, a zis el.

Și despre ce erau gândurile acelea? Despre fiecare dintre voi.

Au pus iute o scară, ca să vadă cu ochii lor ce credea căpățâna despre ei. Așa îi spuneau acum, căpățână, din cauza dimensiunilor la care ajunsese. N-avea cum să se mai cheme cap. Ar fi fost un afront la adresa tuturor capetelor văzute de ei vreodată. Până și a celor de porc!

S-a umplut căpățâna de oameni. Era beznă înă­untru. Cum de văzuse doctorul gândurile despre care le zisese? Și dacă le văzuse, de unde știa el ce sunt? Iar dacă știa, de ce nu le spusese și lor cum arată?

În vreme ce-și puneau aceste întrebări, gura căpățânii s-a deschis larg și-a cerut ceva de mâncare. Înainte de asta însă, căpățâna se desprinsese de pământ cu ei toți înăuntru. Când și-au dat seama ce se întâmplă, unul dintre ei a strigat: Du-ne înapoi, de unde ne-ai luat, altfel nu are cine să-ți dea de mâncare.

Căpățâna a aterizat pe câmpul din marginea satului. Nu le-a trebuit mult să descopere că n-au cu ce să-i potolească foamea. Totul era uscat în jur. Nici lor n-aveau ce să-și dea să mănânce.

Pe la amiază, a apărut din depărtare un copil, rugându-i să-i dea lui balonul din care tocmai coborâseră. Unde vedea el balon? Ei ieșiseră din burta unei căpățâni. Burtă am zis?, și-a dat cel ce vorbise cu palma peste gură. Păi dacă nimeream în burtă, acum...

S-au pus și căpățâna, și copilul pe râs. Și-n vreme ce ei râdeau, câmpul a înverzit. Și-n timp ce câmpul înverzea, căpățâna a început să descrească. S-a făcut cât capul unui copil. Chiar capul copilului aceluia necunoscut, care a plecat cu el pe umeri, râzând mai departe și așezând acoperișurile caselor și dealul, pe care le risipise vântul, la loc. După care a dispărut, dar nu călcând pe pământ, ci pe aer, într-o direcție necunoscută.