Cărarea către lumină - trecutul care încetează să fie doar o pagină de istorie...

Mă apropii cu sfială de o personalitate luminoasă și, în același timp, atât de greu de cuprins în hotarele unui cuvânt. Nu am avut prilejul de a‑l cunoaște îndeaproape. L‑am văzut o singură dată, la București, în anii de început ai studenției mele, probabil în cea dintâi vizită pe care arhimandritul Andrei Scrima a făcut‑o în România, după o îndelungată absență. Chipul său mi‑a rămas în amintire asemenea unei apariții discrete, venite parcă de departe, purtând taina unei vieți străbătute de căutări, întâlniri și experiențe duhovnicești.

Aveam să aflu mai târziu numeroase lucruri despre el, însă din alte izvoare și mărturii decât acelea pe care mi le‑aș fi dorit. Nu am avut răgazul unor convorbiri directe și nici bucuria unor întâlniri care să‑mi fi îngăduit să pătrund în universul său sufletesc și teologic. Voi împărtăși însă câteva dintre aspectele care m‑au impresionat în mod deosebit, unele dintre ele cunoscute chiar din mărturiile Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria.

Sfântul Cuvios Cleopa l‑a cunoscut pe Andrei Scrima, deși nu el a fost starețul care l‑a călugărit în anul 1956. În acea vreme, Cuviosul Cleopa se afla retras în munți, în liniștea aspră a pustiei, unde rugăciunea se ridica neîncetat către cer. Cu ceva timp înainte însă, cel care avea să devină monahul și arhimandritul Andrei Scrima fusese adeseori prezent în obștea Slatinei, în perioada în care Sfântul Cuvios Cleopa preluase conducerea acestei mănăstiri, în urma stăruințelor Patriarhului Justinian.

M‑a impresionat prețuirea deosebită pe care Patriarhul Justinian a arătat‑o monahilor misionari ai vremii sale, deși provenea dintr‑un mediu diferit de cel al vieții călugărești. Fusese preot, iar după moartea soției sale a purtat crucea văduviei. A fost profesor la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, apoi Episcop‑vicar la Iași și, pentru scurtă vreme, Mitropolit al Moldovei. Deși nu crescuse din tinerețe în albia unei tradiții monahale, a avut o înțelegere profundă și o prețuire aparte pentru marii monahi misionari ai epocii sale, pentru acei oameni care împleteau rugăciunea cu lucrarea, tăcerea chiliei cu mărturisirea Evangheliei și nevoința personală cu slujirea întregii Biserici.

În vremea în care a fost Episcop‑vicar, iar apoi Mitropolit al Moldovei, Justinian Marina a aflat multe lucruri despre Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria și a avut prilejul de a‑l cunoaște personal. În acei ani, Sihăstria era încă un schit modest, ascuns între Codrii Neamțului.

Sihăstria a devenit mănăstire prin aprobarea Patriarhului Nicodim. Se afla încă la începutul drumului său, înainte de a deveni cunoscuta lavră a monahismului românesc, vatră de rugăciune, pocăință și înnoire sufletească pentru nenumărați monahi și credincioși.

În împlinirea ascultărilor sale de Episcop‑vicar și apoi de Mitropolit, Justinian Marina a poposit de mai multe ori la Sihăstria. De fiecare dată a putut vedea îndeaproape chipul unei obști care trăia sub suflarea rugăciunii și sub adumbrirea harului.

Adevărul este că rânduiala acelei mănăstiri avea un caracter cu totul aparte, greu de întâlnit în aceeași formă în altă parte. Aceasta nu înseamnă că celelalte mănăstiri nu aveau propriile rânduieli, frumusețea tradițiilor lor și darurile lor duhovnicești. Fiecare vatră monahală își poartă lumina, nevoința și taina sa. Sihăstria însă avea o pecete proprie: multă rugăciune, privegheri îndelungate, slujirea de la miezul nopții și o dăruire deplină vieții călugărești.

Acolo, în ceasurile în care lumea dormea, biserica se umplea de psalmi, iar întunericul codrilor era străpuns de lumina candelelor și de chemarea rugăciunii. Monahii se încredințau cu totul lui Dumnezeu, prefăcând osteneala în jertfă, tăcerea în cuvânt lăuntric și fiecare zi într‑o treaptă către Împărăția cerurilor. În această atmosferă de adâncă trăire duhovnicească s‑au întâlnit, fie și pentru o vreme, drumurile unor mari personalități ale Bisericii noastre, între care Sfântul Cuvios Cleopa și arhimandritul Andrei Scrima.

Această rânduială adâncă și statornică a vieții monahale l‑a impresionat pe viitorul Patriarh Justinian. Cunoscuse și în ținutul Vâlcii mănăstiri de mare însemnătate și cercetase numeroase vetre călugărești din Moldova, fiecare cu tradiția, frumusețea și duhul ei. Dintre toate însă, singura care i‑a lăsat o întipărire atât de puternică în suflet a fost Sihăstria, aflată sub oblăduirea duhovnicească a Sfântului Cuvios Cleopa.

Înainte de a urca pe scaunul patriarhal, Justinian Marina a înțeles că venirea Cuviosului Cleopa la Mănăstirea Slatina, împreună cu un grup de treizeci de călugări din obștea Sihăstriei, avea să schimbe atât prezentul, cât și istoria acestei străvechi ctitorii voievodale. Mănăstirea zidită de Alexandru Lăpușneanu, odinioară luminoasă și impunătoare, ajunsese într‑o dureroasă stare de ruină. Zidurile ei purtau rănile timpului, chiliile se aflau în părăsire, iar biserica, asemenea unei împărătese uitate, își aștepta înnoirea.

Cred că la această dorință și la hotărârea Patriarhului Justinian de a schimba viața Mănăstirii Slatina a contribuit și un alt fapt mai puțin cunoscut. Cu ceva vreme înainte, Nicolae Iorga poposise acolo. Văzând starea avansată de degradare în care se găseau atât biserica mănăstirii, cât și chiliile din jur, marele istoric a decis să restaureze el însuși întregul așezământ și să transforme Slatina într‑un adevărat panteon al neamului românesc.

Nicolae Iorga dorea să aducă osemintele unor domni, ierarhi, cărturari și personalități de seamă ale istoriei noastre, pentru ca ele să fie așezate spre veșnică odihnă în cuprinsul acestei mănăstiri. Astfel, Slatina ar fi devenit un loc emblematic pentru întreaga țară sau, cel puțin, pentru Moldova: o vatră a memoriei naționale, în care trecutul și prezentul să se întâlnească sub bolțile rugăciunii.

Acest gând măreț nu a putut fi împlinit, deși Nicolae Iorga a revenit de mai multe ori la Slatina, însoțit de oameni importanți ai ținutului. Regimul comunist nu se instalase încă la putere, dar împrejurările vremii nu au îngăduit ca planul său să prindă viață.

Ceea ce Iorga nu a reușit să împlinească în plan cultural și memorial a săvârșit într‑un alt chip, profund duhovnicesc și monahal, Justinian Marina, pe atunci Mitropolit al Moldovei, iar mai târziu Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. El a dorit ca Slatina să nu fie doar un monument închinat celor trecuți la cele veșnice, ci o vatră a sfințeniei, un loc în care rugăciunea să renască, zidurile să se însuflețească, iar chiliile să se umple din nou de nevoințele monahilor.

Atât cât i‑a fost cu putință, Patriarhul Justinian l‑a ocrotit și l‑a sprijinit pe Sfântul Cuvios Cleopa în fața vicisitudinilor vremii. Odată cu anii 1947‑1948, situația s‑a schimbat cu totul. Norii prigoanei se adunau tot mai amenințător deasupra Bisericii, iar Sfântul Cuvios Cleopa a intrat în atenția autorităților ajunse la putere, fiind expus presiunilor și primejdiilor unui regim potrivnic credinței și vieții monahale.

Într‑un asemenea context istoric, Părintele Cleopa a fost numit stareț al Mănăstirii Slatina și a venit aici însoțit de treizeci de călugări din obștea Sihăstriei. Între aceștia se aflau cel puțin doi sfinți ai Bisericii Ortodoxe Române, deși numai Dumnezeu cunoaște întru totul numărul celor care, sub haina smereniei, și‑au sfințit viața în tăcere.

În obștea Sfântului Cuvios Cleopa se afla Sfântul Cuvios Paisie, mare și recunoscut duhovnic, om al blândeții, al rugăciunii și al iubirii jertfelnice. Tot acolo viețuia și Sfântul Cuvios Petroniu, cel care avea să devină mai târziu monah și egumen al Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, păstrător al bunei rânduieli și al duhului nevoinței aspre.

În mijlocul acestei obști, fără să fi primit încă tunderea în monahism, s‑a aflat în câteva rânduri și tânărul Andrei Scrima. Uneori a rămas pentru perioade mai îndelungate, alteori pentru răstimpuri mai scurte, apropiindu‑se de viața liturgică a mănăstirii, de liniștea chiliei și de taina unei comunități în care rugăciunea, ascultarea și cultura duhovnicească se împleteau într‑un mod aparte.

M‑am bucurat să descopăr în cancelaria Mănăstirii Slatina câteva documente legate de această perioadă. Nu s‑au păstrat foarte multe, însă unele dintre ele au o însemnătate deosebită. Între acestea se găsesc și documentele ședinței de consiliu monahal ce a precedat călugărirea lui Andrei Scrima.

Aprobarea închinovierii sale a venit din partea Patriarhului Justinian, în urma unei prezentări generoase a candidatului la viața monahală. Arhimandritul Benedict Ghiuș îl recomanda Patriarhului pe Andrei Scrima, numindu‑l un „tânăr excepțional”.

Cuvintele Părintelui Benedict aveau în ele ceva profetic. Ele nu descriau numai înzestrările tânărului Andrei Scrima din acel ceas, ci întrezăreau, dincolo de timp, chipul celui care avea să devină un monah al întâlnirilor providențiale, un cărturar, un mărturisitor discret al Ortodoxiei și un pelerin neobosit prin lumea cea mare.

Arhimandritul Benedict Ghiuș spunea despre tânărul Andrei Scrima că avea să fie de mare folos Bisericii. Nu era doar un cuvânt de recomandare și nici o simplă apreciere izvorâtă din afecțiune, ci o intuiție duhovnicească, o vedere lăuntrică asupra darurilor pe care Dumnezeu le așezase în sufletul lui și asupra lucrării pe care avea să o împlinească mai târziu.

În vremea aceea, obștea Mănăstirii Slatina trecea printr‑o situație deosebit de delicată, întrucât Sfântul Cuvios Cleopa fusese nevoit să fugă în munți. Absența sa lăsase în urmă nu doar un loc gol în conducerea obștii, ci și multă îngrijorare în inimile monahilor care îl avuseseră povățuitor și părinte.

Cuviosul Cleopa s‑a întors abia la câțiva ani după călugărirea Părintelui Andrei Scrima, așezându‑se din nou în obștea Mănăstirii Sihăstria. Acolo a rămas, cu smerenie, ca simplu ascultător până la trecerea sa la cele veșnice. Deși fusese starețul și povățuitorul unei întregi generații de monahi, nu s‑a socotit mai presus de nimeni și nu a cerut pentru sine vreun loc de cinste.

La conducerea Mănăstirii Sihăstria s‑au perindat de‑a lungul anilor cel puțin patru stareți, iar Sfântul Cuvios Cleopa le‑a fost tuturor smerit ascultător. Cel care fusese stareț a știut să redevină ucenic; cel care povățuise mulțimi a știut să‑și plece voia; cel pe care îl căutau oameni din toate colțurile țării a rămas, înainte de toate, un monah al ascultării.

Pentru o vreme, până în jurul anilor 1977‑1980, a slujit la Sfântul Altar, iar apoi s‑a aflat mereu în preajma credincioșilor care veneau de departe pentru a‑i cere cuvânt, rugăciune și binecuvântare. Chilia sa devenise liman pentru sufletele tulburate, iar cuvântul lui simplu și pătrunzător cobora în inimile oamenilor asemenea unei picături de lumină.

În ceea ce îl privește pe părintele Andrei Scrima, subliniez darul prieteniei și iubirea lui pentru lumea duhovnicească. Avea o neobișnuită deschidere către oamenii îmbunătățiți, către taina vieții monahale și către tot ceea ce putea deveni întâlnire vie cu Dumnezeu.

În același timp, era un om larg deschis culturii. Citea mult, căuta, cerceta și aduna în mintea și în inima sa luminile marilor tradiții spirituale. Atunci când a intrat ca frate în obștea Mănăstirii Antim, era deja absolvent de studii universitare. Venea, așadar, cu o formație intelectuală temeinică și cu o perspectivă în bună măsură diferită de aceea a multor monahi ai vremii, nu printr‑o îndepărtare de duhul mănăstiresc, ci printr‑o capacitate - rară pe atunci - de a pune cultura în slujba căutării duhovnicești.

Obștea Mănăstirii Antim era, în acea perioadă, numeroasă și bine așezată. De aceea, urmând tradiției multor așezăminte monahale, ascultările importante erau prezentate mai întâi consiliului duhovnicesc și apoi întregului sobor. Când trebuia încredințată cuiva o ascultare deosebită, părinții obștii votau persoana pe care o socoteau vrednică să o împlinească.

Din documentele pe care am avut bucuria să le descopăr - deși, din nefericire, multe dintre ele s‑au pierdut - am constatat că fratele Andrei Scrima se bucura de o prețuire deosebită în mijlocul obștii. Fie că a fost propus pentru ascultarea de bibliotecar sau pentru alte slujiri pe care le‑a împlinit la Antim, viitorul monah și arhimandrit a primit de fiecare dată un număr mare de voturi.

La un moment dat, când soborul Mănăstirii Antim trebuia să încredințeze una dintre ascultările obștii, Andrei Scrima a primit chiar cu unul sau două voturi mai mult decât cel care avea să devină starețul Antimului și sfânt al Bisericii noastre, Cuviosul Sofian Boghiu.

Acest amănunt, aparent neînsemnat, vorbește mult despre încrederea și aprecierea de care se bucura fratele Andrei Scrima în rândul monahilor de la Antim. Nu era prețuit numai pentru pregătirea sa intelectuală, ci și pentru seriozitatea, disponibilitatea și puterea lui de a se dărui unei lucrări comune. Toate acestea se petreceau în jurul anului 1949-1950.

Atât la Slatina, cât și la Antim, Andrei Scrima s‑a aflat în apropierea unor oameni pe care Biserica avea să‑i așeze în ceata sfinților. În spațiul duhovnicesc al Slatinei i‑am amintit deja pe cei trei mari cuvioși: Sfântul Cleopa, Sfântul Paisie și Sfântul Petroniu.

La Mănăstirea Antim, Andrei Scrima s‑a aflat din nou în preajma Cuviosului Petroniu Tănase. Înainte de a deveni viețuitor al Mănăstirii Slatina, acesta slujise o vreme la Catedrala Patriarhală și la Mănăstirea Antim și, probabil, o perioadă și la Biserica „Sfântul Spiridon”-Nou din Capitală.

Tot la Antim, Andrei Scrima a lucrat și s‑a nevoit împreună cu Sfântul Cuvios Sofian Boghiu, omul blândeții, al rugăciunii și al picturii bisericești. Apropierea de asemenea părinți nu putea rămâne fără rod. Fiecare întâlnire a așezat în sufletul său o lumină, fiecare convorbire i‑a deschis o fereastră către adâncul tradiției, iar fiecare chip duhovnicesc i‑a arătat că adevărata cultură își află împlinirea în sfințenia vieții.

La Antim se mai afla un monah iubitor de liniște și de rugăciune, care avea să moară ca martir, într‑un anumit sens. Acesta a fost trimis de Patriarhia Română la Locurile Sfinte în anul 1966 sau, poate, în 1967.

Monahul era părintele Damian Stog - întâlnit în unele mărturii și sub forma Damian Stogu -, trimis ca preot slujitor la Schitul Românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan.

Românii aveau acolo o mică bisericuță și câteva chilii, așezate în ținutul în care a răsunat odinioară glasul Înaintemergătorului și unde Mântuitorul Hristos a primit Botezul. Pentru o vreme, după cum se știe, egumen al acestui schit fusese Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, care a sfințit locul prin rugăciunea, osteneala și nevoințele sale.

La vremea despre care vorbim, schitul rămăsese fără slujitori. De la Mănăstirea Antim a fost trimis părintele Damian, un monah înaintat în vârstă, cu chip smerit și iubitor de liniște. Avea și unele probleme cu auzul, însă a primit această ascultare grea și îndepărtată cu simplitatea celui care nu își mai măsoară viața după puterile proprii, ci după chemarea Bisericii.

La scurt timp după sosirea lui în Țara Sfântă, în apropierea râului Iordan, a izbucnit cunoscutul conflict din anul 1967. În urma bombardamentelor, întreaga zonă a fost închisă de autorități, fiind minată mai întâi parțial, iar apoi în totalitate.

Nu era vorba numai despre Schitul Românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”. În acel ținut se aflau și alte așezăminte monahale aparținând altor comunități. Viețuitorii lor au fost obligați să părăsească zona, cu nădejdea că măsura va fi vremelnică și că, după liniștirea conflictului, se vor putea întoarce la bisericile și chiliile lor. Ceea ce părea însă o despărțire de scurtă durată avea să se prelungească dureros.

Pentru părintele Damian Stog, până și procurarea celor necesare traiului devenise aproape cu neputință. Celorlalți monahi și credincioșilor le era foarte greu să ajungă în acea regiune, întrucât între militarii iordanieni și cei israelieni aveau loc schimburi permanente de focuri. Pustiul care fusese odinioară loc al nevoinței și al tăcerii se umpluse acum de zgomotul armelor, iar cărările pelerinilor deveniseră drumuri ale primejdiei.

Într‑o zi, câțiva soldați israelieni, care nu știau că în zonă se mai afla un monah, l‑au somat să se oprească. Din cauza problemelor sale de auz, părintele Damian nu a auzit somația și nu s‑a dat la o parte. Soldații au deschis focul, iar bătrânul monah a fost împușcat.

Astfel a murit părintele Damian Stog, viețuitor pentru o vreme în obștea Mănăstirii Antim, aflată sub ocrotirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul. Și‑a încheiat viața departe de țară, pe pământul sfințit de pașii Mântuitorului, într‑o moarte care poate fi înțeleasă, într‑un anumit sens, ca una martirică. Cel care iubise liniștea a fost chemat la veșnica odihnă într‑un ținut tulburat de război, iar tăcerea lui s‑a prefăcut într‑o mărturie pe care istoria nu ar trebui să o uite.

În aceeași perioadă se afla la Mănăstirea Antim și viitorul Episcop Gherasim Cristea. Acesta avea să slujească pentru o vreme ca Arhiereu‑vicar la Constanța, iar mai târziu ca Episcop și, în ultimii ani ai vieții, Arhiepiscop la Râmnicu Vâlcea.

Documentele mănăstirii ne descoperă și chipul bine rânduit al obștii de atunci. Părintele Petroniu Tănase îndeplinea ascultarea de secretar, Cuviosul Sofian Boghiu fusese propus pentru ascultarea de casier, iar fratele Andrei Scrima era recomandat să devină bibliotecar.

Dintre toate propunerile pentru ascultările pe care soborul trebuia să le încuviințeze - eclesiarh, casier, secretar și celelalte slujiri necesare vieții mănăstirești -, fratele Andrei Scrima a primit cel mai mare număr de voturi din partea obștii: cincisprezece. Imediat după el s‑a aflat Cuviosul Sofian Boghiu, cu paisprezece voturi.

Așa cum vă spuneam, asemenea amănunte ar putea părea neînsemnate pentru unii. Ele vorbesc însă despre felul în care obștea de la Antim îi prețuia pe cei împreună cu care viețuia. Votul părinților nu exprima numai o opțiune administrativă, ci și încrederea dobândită prin purtare, pricepere și statornicie.

Cu siguranță, monahii de la Antim îi cunoșteau fratelui Andrei Scrima dragostea pentru carte, aplecarea către studiu și grija pentru cuvânt. Înțelegeau că ascultarea de bibliotecar îi era cea mai potrivită. Între rafturile încărcate de cărți, el putea uni rigoarea cercetării cu setea de adevăr, cultura cu rugăciunea și cuvântul scris cu tăcerea roditoare a vieții monahale.

Pentru o vreme, la Mănăstirea Slatina, Andrei Scrima s‑a aflat în apropierea părintelui Daniil Sandu Tudor. Acesta a viețuit o perioadă mai scurtă la Slatina, iar mai multă vreme la Rarău, într‑o epocă în care Mănăstirea Slatina avea sub oblăduirea sa mai multe mănăstiri și schituri.

Și această întâlnire avea să lase urme adânci în sufletul său. În jurul unor asemenea părinți, Andrei Scrima a putut vedea cum erudiția se poate preface în rugăciune, cum setea de cunoaștere poate deveni foame după Dumnezeu și cum adevărata cultură nu îndepărtează sufletul de chilie, ci îl conduce prin smerenie către adâncul ei de lumină.

Starețul Mănăstirii Slatina avea, în acea vreme, o responsabilitate care depășea cu mult hotarele propriei obști. Mai ales în perioada stăreției Sfântului Cuvios Cleopa Ilie, numeroase așezăminte monahale erau îndrumate prin înțelepciunea și purtarea sa de grijă. Egumenul Slatinei avea autoritatea de a‑i rândui și, atunci când împrejurările o cereau, de a‑i schimba pe egumenii schiturilor și ai mănăstirilor aflate în subordinea acestei străvechi ctitorii voievodale.

Una dintre mărturiile acelor ani ne întoarce în vremea în care Andrei Scrima a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Slatina. Acolo se afla atunci un duhovnic foarte prețuit, la care se spovedeau atât Sfântul Cuvios Cleopa, cât și Sfântul Cuvios Paisie. Acest duhovnic provenea din satul meu.

Fusese căsătorit și avea o fiică, dar după moartea soției sale, viața lui a urmat o altă cale, una a dăruirii depline și a slujirii lui Dumnezeu. În sufletul său, durerea pierderii nu s‑a prefăcut în întunecare, ci în lumină de jertfă; nu l‑a închis în sine, ci i‑a deschis inima către nevoile Bisericii și ale vieții monahale.

Cu puțin timp înainte de instaurarea regimului comunist, Mănăstirea Sihăstria trecuse prin foc. Flăcările lăsaseră în urmă ziduri arse, chilii nimicite și multă durere în obștea care își vedea ostenelile prefăcute în cenușă. În acele împrejurări, Cuviosul Cleopa a ajuns și în satul meu, la Rădășeni, și le‑a vorbit oamenilor adunați în biserică, chemându‑i în ajutorul Sihăstriei.

El făcuse același apel în șapte biserici din diferite localități ale județelor Suceava și Neamț. Fără să socotesc că aș avea vreun merit pentru aceasta și sprijinindu‑mă numai pe cuvintele Părintelui Cleopa, trebuie să spun că locuitorii care au răspuns chemării sale au fost mai ales cei din satul Rădășeni.

Chiar a doua zi, oamenii s‑au mobilizat cu o râvnă care astăzi ne uimește și ne smerește. Au pornit către Sihăstria cu numeroase căruțe încărcate cu materiale de construcție, covoare, plăpumi, perne și alte lucruri folositoare unei obști rămase aproape fără adăpost. Nu au trimis doar ceea ce le prisosea, ci au dăruit din puținul lor, înțelegând că mănăstirea rănită de foc era casa de rugăciune a tuturor.

Prin osteneala și jertfelnicia lor, până la venirea toamnei au fost ridicate două corpuri de chilii. Unul dintre acestea se păstrează și astăzi: clădirea care are Paraclisul „Sfinții și Drepții Părinți Ioachim și Ana”, restaurat de curând.

Celălalt corp de chilii a dăinuit până la începutul anilor 1990, când a fost înlocuit cu o clădire nouă. Acolo se află trapeza, cancelaria mănăstirii și alte câteva spații necesare vieții și bunei rânduieli a obștii.

Duhovnicul provenit din satul meu nu s‑a mulțumit să‑i îndemne pe alții la milostenie, ci și‑a pecetluit cuvântul prin propria jertfă. După ce ajutase Mănăstirea Sihăstria, a vândut aproape tot ceea ce avea. Din banii obținuți, o parte i‑a lăsat fiicei sale, rămasă în grija unor oameni apropiați.

Restul agoniselii l‑a așezat în mâinile lui Dumnezeu, ajutând mănăstirea ridicată din cenușă. Astfel, înainte de a îmbrăca haina monahală, el îmbrăcase veșmântul nevăzut al lepădării de sine. Și‑a prefăcut casa în milostenie, averea în ziduri de chilie, iar durerea inimii în loc de odihnă pentru cei care aveau să se roage acolo de‑a lungul generațiilor.

După ce și‑a rânduit cele necesare pentru fiica sa, tatăl a părăsit lumea și a plecat la mănăstire. Văzând dragostea lui sinceră pentru viața monahală, râvna pentru cele sfinte și jertfelnicia cu care sprijinise Mănăstirea Sihăstria, Sfântul Cuvios Cleopa l‑a recomandat Mitropolitului Sebastian Rusan. În anul 1950, acesta l‑a hirotonit mai întâi diacon, apoi preot și i‑a încredințat slujirea de duhovnic.

Există mărturii prețioase despre viața acestui părinte, care s‑a numit Gherasim Câmpanu. În București trăiește nepotul său, ajuns ofițer superior și împlinind pentru o vreme o funcție importantă în Capitală. Este un om foarte credincios, păstrător al memoriei familiei și al binecuvântării lăsate de înaintașii săi.

El își amintește că, în anii copilăriei, în casa lor din Rădășeni au poposit de mai multe ori Andrei Scrima, Sfântul Cuvios Cleopa, Sfântul Cuvios Paisie, Antonie Plămădeală, Sfântul Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc și alții. În acea vreme, drumurile se străbăteau cu multă osteneală. Când veneau de la Mănăstirea Slatina, părinții făceau un popas la Rădășeni, după care își continuau călătoria către Suceava, Iași sau către alte localități.

Astfel, Andrei Scrima a trecut în câteva rânduri pragul casei părintești a familiei Câmpanu. Acea locuință din Rădășeni devenise un mic arhondaric, un loc al odihnei și al convorbirilor duhovnicești. Oameni care aveau să înscrie pagini luminoase în istoria Bisericii se așezau la aceeași masă, rosteau rugăciuni și împărtășeau gânduri pe care numai zidurile acelei case le‑au păstrat în tăcere.

Părintele Gherasim Câmpanu și‑a încheiat călătoria pământească la Mănăstirea Slatina, înainte de anul 1980. A plecat din satul său după ce și‑a dăruit aproape întreaga avere, iar Dumnezeu i‑a rânduit să‑și afle odihna într‑o ctitorie voievodală, în mijlocul obștii pe care a slujit‑o ca preot și duhovnic.

Aș mai adăuga un amănunt. La o întâlnire desfășurată la Cernica, părintele Ignatie povestea că Andrei Scrima, revenind în țară după schimbările din anul 1989, a dorit foarte mult să ajungă la mormântul părintelui Benedict Ghiuș.

Această întâlnire - sau, mai curând, această reîntâlnire dincolo de hotarul morții - are o însemnătate aparte. Andrei Scrima se întorcea la duhovnicul său, la omul care îl cunoscuse în anii tinereții și care îl recomandase Patriarhului Justinian pentru a primi tunderea în monahism. Mergea la mormântul celui care întrezărise în el un „tânăr excepțional” și rostise cuvântul profetic potrivit căruia avea să fie de mare folos Bisericii.

Îmi dau seama că această revenire trebuie să fi avut loc după data de 15 iunie 1990. În ziua aceea, fiind student aici, la București, am participat la înmormântarea părintelui Benedict Ghiuș. Slujba s‑a săvârșit în Biserica „Sfântul Nicolae”, iar trupul său a fost așezat spre odihnă în cimitirul alăturat.

Prin urmare, vizita lui Andrei Scrima la mormântul părintelui Benedict trebuie să fi avut loc la cel puțin câteva săptămâni după 15 iunie 1990. Dacă au existat mai multe reveniri ale sale în țară în acel an sau în perioada imediat următoare, aceasta pare să fi fost cea dintâi.

Ajuns la mormânt, Andrei Scrima s‑a oprit și s‑a rugat. Apoi a rostit aceste cuvinte:

„O, tu, părinte Benedict, care ești mai viu decât noi!”

În această mărturisire se adună deopotrivă recunoștința ucenicului, dorul după părintele său duhovnicesc și credința că moartea nu poate rupe comuniunea celor uniți în Hristos. Pentru Andrei Scrima, mormântul nu era un hotar al despărțirii, ci pragul unei prezențe și mai adânci. Părintele Benedict era „mai viu decât noi” pentru că intrase în lumina acelei vieți asupra căreia timpul și moartea nu mai au nici o putere.

Prin aceste cuvinte, Andrei Scrima își arăta prețuirea cuvenită față de duhovnicul și fostul său stareț, întrucât părintele Benedict Ghiuș fusese, pentru o scurtă perioadă, stareț al Mănăstirii Antim.

O altă lucrare a lui Dumnezeu mi s‑a părut cu totul aparte, deși până și acest cuvânt este prea sărac pentru ceea ce ar trebui să exprime. În atmosfera tulbure de după anul 1990 s‑au ridicat diferite glasuri care au rostit cuvinte împotriva unor ierarhi și au judecat situația bisericească de atunci deosebit de grea și de complicată.

Sfântul Cuvios Cleopa nu s‑a aflat printre aceste glasuri. Nu a ales calea tulburării și nici pe aceea a osândirii, ci a rămas în duhul ascultării, al păcii și al iubirii față de Biserică.

La un moment dat, Părintele Cleopa a fost invitat să vină la București, în eventualitatea încredințării unei ascultări mai înalte - sau poate chiar a celei mai înalte ascultări - din Biserică. Atunci, Sfântul Cuvios Paisie Olaru i‑a spus:

„Să nu‑l mâhnești pe Patriarhul Teoctist. Este de mic în mănăstire și a suferit mult. Iar dacă îți vor propune, să nu accepți.”

Câtă delicatețe duhovnicească se află în aceste cuvinte! Sfântul Paisie nu privea către ranguri și nici către slava trecătoare a unei demnități, ci către inima unui frate și către pacea Bisericii. Pentru sfinți, înălțimea unei ascultări nu se măsoară prin locul ocupat, ci prin smerenia cu care omul păzește comuniunea și se ferește să rănească sufletul aproapelui.

Iar Părintele Cleopa l‑a ascultat pe Părintele Paisie. A primit cuvântul lui nu ca pe o simplă părere omenească, ci ca pe glasul unei conștiințe duhovnicești încercate. A rămas în smerenia ascultării sale și nu a dorit să tulbure pacea Bisericii ori să mâhnească inima Patriarhului Teoctist.

Au existat însă și alte persoane care au rostit cuvinte critice și chiar au semnat împotriva Patriarhului. Printre aceștia s‑ar fi aflat și Andrei Scrima. Spunem aceasta cu prudența pe care o cer asemenea împrejurări și cu înțelegerea faptului că în acea perioadă deosebit de tulbure multe poziții s‑au născut din tensiunile, neliniștile și rănile acumulate de‑a lungul vremii.

La zece ani după momentul când Andrei Scrima se rugase la mormântul cuviosului Benedict Ghiuș, s‑a petrecut o altă întâlnire, de această dată la mormântul ucenicului. Patriarhul Teoctist a primit abia în ultimul moment vestea înmormântării părintelui Andrei Scrima.

Părintele Scrima murise la București. Deși ajunsese la o vârstă înaintată - cred că avea 75 de ani -, nimeni nu se aștepta ca sfârșitul său să vină atunci. Plecarea lui a fost într‑un anumit fel neașteptată, asemenea unei chemări rostite în taină, pe care numai Dumnezeu și sufletul celui chemat o cunosc.

Aflând despre înmormântare, Patriarhul Teoctist i‑a spus îndată șoferului său:

„Mergem la Cernica!”

A pornit fără întârziere și a ajuns la înmormântarea părintelui Andrei Scrima în ultima clipă, poate chiar atunci când slujba se apropia de sfârșit. Gestul său a fost o mărturie mai puternică decât multe cuvinte. Patriarhul Teoctist nu a ținut minte răul și nu a lăsat ca vreo umbră a trecutului să se așeze între el și cel plecat la Domnul.

În ceasul despărțirii și‑a amintit de tinerețea lor, de anii în care amândoi se aflaseră în apropierea Patriarhului Justinian. Fiecare urmase propriul drum, fiecare avusese încercările, alegerile și împlinirile sale. În fața mormântului însă, toate asperitățile se sting, iar ceea ce rămâne sunt rugăciunea, iertarea și lumina unei fraternități pe care moartea nu o mai poate răni.

Cu zece ani înainte, Andrei Scrima venise la mormântul părintelui Benedict și spusese: „O, tu, părinte Benedict, care ești mai viu decât noi!”. Acum, Patriarhul Teoctist venea la mormântul lui Andrei Scrima și răspundea, parcă fără cuvinte, prin simpla sa prezență. Ucenicul se plecase în fața părintelui său, iar mai târziu un frate de generație venea să‑l încredințeze rugăciunii și iertării Bisericii.

O asemenea aducere‑aminte este deosebit de însemnată pentru cei care au iubit rugăciunea, pentru cei care au alcătuit Acatistul Rugului Aprins și, deopotrivă, pentru toți cei care au ales tăcerea ca pe o chilie lăuntrică.

Ați auzit cuvintele Părinților Bisericii despre tăcere. Sunt multe pagini de o negrăită frumusețe, dar între ele răsună cu o putere aparte cuvintele:

„Mai lesne este a iubi noi tăcerea, ca una ce este fără de primejdie.”

Aceste cuvinte sunt așezate într‑un axion închinat Maicii Domnului, dar înțelesul lor se poate revărsa și asupra tuturor iubitorilor de tăcere și de rugăciune, așa cum au fost părinții de la Antim și de la Cernica. Pentru ei, tăcerea nu a însemnat absența cuvântului, ci curățirea lui; nu fugă de lume, ci coborâre în adâncul inimii; nu gol, ci așteptare plină de prezența lui Dumnezeu.

Este bine să nu uităm nici legăturile apropiate care au existat între Mănăstirea Antim și Mănăstirea Cernica. Aceste legături nu au rămas simple înrudiri istorice sau administrative, ci s‑au întrupat în viețile unor oameni care au purtat lumina de la o mănăstire la alta.

Ele s‑au arătat în chip deosebit prin părintele Benedict Ghiuș, care s‑a așezat mai târziu aici, la Cernica; prin ucenicul său, arhimandritul Andrei Scrima; prin Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae și prin numeroșii părinți rugători despre care sunt multe de amintit.

Prin acești oameni, Antimul și Cernica s‑au unit asemenea unor candele care își împărtășesc una alteia aceeași lumină. Rugăciunea unuia a întărit tăcerea celuilalt, cuvântul unuia a rodit în inima altuia, iar suferințele lor au devenit semințe pentru generațiile care au venit după ei.

De aceea, asemenea inițiative - precum simpozionul dedicat Rugului Aprins și părintelui Andrei Scrima - nu sunt doar exerciții de memorie și nici simple evocări ale unor vremuri apuse. Ele sunt chemări adresate fiecăruia dintre noi: să învățăm din rugăciunea acestor părinți, din nevoința lor, din încercările și statornicia vieții lor.

Nu ni se cere să le repetăm întocmai drumul, ci să lăsăm ca măcar o fărâmă din trăirea lor să se întoarcă printre preocupările noastre. Măcar o scânteie din rugăciunea lor să ne lumineze mintea, măcar o picătură din tăcerea lor să ne liniștească inima și măcar o rază din jertfelnicia lor să ne învețe să trăim mai aproape de Dumnezeu și unii de alții.

Numai astfel aducerea‑aminte devine lucrare sfântă, evocarea se preface în chemare, iar trecutul încetează să fie doar o pagină de istorie și devine pentru noi cărare către lumină.