„Cărți deschise spre aducerea-aminte de Dumnezeu”

Prefigurarea icoanelor în Vechiul Testament nu constă exclusiv în mărturii precum templul din Ierusalim, reprezentările heruvimilor sau chivotul legii, ci și în gesturi ale unor oameni drepți sau care au fost făcute de alte persoane în fața lor. Cei care resping cinstirea sfintelor icoane resping, de asemenea, și cinstirea moaștelor sfinților și a reprezentărilor cu chipurile acestora și, de aceea, întorcându‑ne tot la Vechiul Testament și păstrând în cercetarea noastră călăuzirea Episcopului Leontie al Ciprului, vom vedea cât de departe merge înșelarea acestora.

Respingerea cultului sfinților a constituit una dintre marile probleme ridicate încă de la început de mișcarea protestantă. S‑a considerat la vremea respectivă că, de fapt, cultul moaștelor și procesiunile cu icoanele nu constituie nimic altceva decât o modalitate ascunsă a Bisericii de a‑și spori veniturile. Așa că promotorii mișcării protestante au ales o variantă extremă: renunțarea la cultul sfinților și, implicit, la orice reprezentare a acestora din punct de vedere iconografic. Dacă s‑ar fi aplicat aceeași regulă cu privire la Sfânta Scriptură sau la Sfintele Taine (aici oricum s‑a aplicat parțial!), nimeni nu știe cât de departe ar fi putut fi împinse consecințele acestui gest radical. De fapt, dacă ne uităm acum la ceea ce numim „denominațiuni” creștine, ajungem ușor la concluzia că unii au ajuns să „decreștineze” creștinismul considerând că, de fapt, ajung astfel la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Nu este surprinzător, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel ne‑a avertizat în acest sens: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci - dornici să‑și desfăteze auzul - își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme” (2 Timotei 4, 3‑4). Însă cum poate fi respins în acest sens un argument precum cel adus de Episcopul Leontie al Ciprului, încă din secolul al VII‑lea: „Avraam s‑a plecat bărbaților necredincioși, care i‑au vândut mormântul și și‑a plecat genunchiul la pământ, dar nu s‑a închinat lor ca unor dumnezei. Și iarăși: Iacov a binecuvântat pe Faraon, care era necredincios și idolatru, dar nu l‑a binecuvântat ca pe Dumnezeu. Și iarăși, căzând la pământ, s‑a închinat lui Isav, dar nu s‑a închinat ca lui Dumnezeu. Și iarăși: pentru ce vă poruncește Dumnezeu să vă închinați pământului și munților, căci spune: «Înălțați pe Domnul Dumnezeul vostru și vă închinați în muntele cel sfânt al Lui» (Psalmi 98, 10), și: «Închinați‑vă reazemului picioarelor Lui - adică pământului - căci sfânt este»? Căci «cerul Îmi este tron, iar pământul reazem picioarelor Mele, zice Domnul» (Isaia 66, 1). Pentru ce Moise s‑a închinat lui Ietro, care era idolatru, și Daniil lui Nabucodonosor? Pentru ce mă acuzi că cinstesc pe aceia care au cinstit pe Dumnezeu și I s‑au închinat? Spune‑mi, nu este de folos să te închini sfinților?” (Leontie al Ciprului, „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinților, a unora către alții și despre moaștele sfinților”, apud Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, București, EIBMBOR, 1998, pp. 78‑79). Așadar, Episcopul Leontie al Ierusalimului ne arată că drepții Vechiului Testament au binecuvântat sau s‑au plecat în fața celor care erau păgâni. Acest gest confirmă cu atât mai mult cinstirea oamenilor sfinți, de vreme ce nu a fost osândit, ci a constituit o dovadă de mulțumire și, în anumite cazuri (precum este cazul închinării lui Moise în fața lui Ietro), de apreciere. Deci dacă drepții Vechiului Testament s‑au plecat în fața păgânilor, fără a săvârși închinare sau un gest de rugăciune față de aceștia, cum nu este bineplăcut lui Dumnezeu ca față de sfinții Săi, încununați de minunile și faptele lor bune, să ne plecăm cu inimă smerită și duh de umilință și să le cerem rugăciunile binecuvântate?

Cinstirea icoanelor sfinților

Prin urmare, dacă mergem mai departe pe linia acestui argument, ajungem la concluzia că, atunci când iubești un om sfânt, nu te rezumi efectiv la a‑i înălța o rugăciune, ci te bucuri și de prezența reprezentării sale. Dacă o mamă își iubește fiul, ea iubește indirect și obiectele care‑i aparțin și păstrează cu multă prețuire pozele acestuia, mângâindu‑se cu ele în absența lui. Iată ce ne spune în acest sens Episcopul Leontie al Ciprului: „Dacă cineva care iubește în mod sincer pe prieten sau pe împărat și mai ales pe binefăcător, dacă va vedea fie pe fiul lui, fie toiagul, fie tronul, fie cununa, fie casa, fie robul, îmbrățișează, sărută și cinstește pe împăratul binefăcător, cu cât mai mult pe Dumnezeu? Spun iarăși: dea Dumnezeu să fi făcut și tu icoane potrivit celor legiuite de Moise și de profeți și să te fi închinat în fiecare zi lui Dumnezeu, Stăpânul acestora. Așadar când vei vedea pe creștini închinându‑se Crucii, cunoaște că aduc închinăciunea lui Hristos Cel răstignit, și nu lemnului. Pentru că, dacă ar cinsti firea lemnului, negreșit ar trebui să se închine și pădurilor și copacilor, după cum tu, Israel, te‑ai închinat acestora altădată, zicând arborelui și pietrei că «Tu ești Dumnezeul meu și Tu m‑ai născut» (Ieremia 2, 27). Dar noi nu spunem așa Crucii, nici chipurilor sfinților, căci nu sunt dumnezeii noștri, ci cărți deschise spre aducerea‑aminte de Dumnezeu și cinstirea Lui, așezate în biserici în văzul tuturor și venerate. Cel care cinstește pe mucenic, cinstește pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină Apostolului lui Hristos se închină Celui care l‑a trimis. Cel care cade până la pământ în fața Maicii lui Hristos, este evident că aduce cinstire Fiului ei, căci nu este un alt Dumnezeu decât Unul singur, Cel cunoscut și adorat în Treime” (Leontie al Ciprului, „Contra iudeilor…”, apud Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane…, pp. 82‑83). Icoanele sfinților nu Îl înlocuiesc pe Dumnezeu în inima noastră, iar noi nu le cinstim ca pe niște idoli pentru ceea ce reprezintă în sine, ci pentru amintirea sfântă a celor reprezentați pe ele. De asemenea, atunci când ne rugăm sfinților nu ne îndepărtăm, ci ne unim sufletește cu atât mai mult cu Cel nevăzut, de vreme ce El i‑a făcut sfinți și casnici ai Săi pe cei care au împlinit poruncile Lui și le ascultă cu mult drag cererile pentru cei slabi și neputincioși aflați încă în această lume. Poate fi contrazis oare acest cuvânt despre icoanele sfinților cum că sunt „cărți deschise spre aducerea‑aminte de Dumnezeu și cinstirea Lui, așezate în biserici în văzul tuturor și venerate”? Nu transform sfântul într‑un idol, ci mă minunez de lucrarea pe care Dumnezeu a înfăptuit‑o prin el și mă rog sfântului să mijlocească pentru mine să fiu și eu urmaș al voii lui Hristos pentru ca aceasta să se împlinească în mine cu prisosință. Nu degeaba ne mărturisește Psalmistul: „Prin sfinții care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei. Înmulțitu‑s‑au slăbiciunile celor ce aleargă după alți dumnezei. Nu voi lua parte la adunările lor cu jertfe de sânge, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele” (Psalmi 15, 3‑4). Diferențierea este cât se poate de clară.