Cărți scrise pentru veșnică răsplătire

Între sumedeniile de tomuri, cuvinte așezate pe veșnice lespezi sau între publicațiile efemere, sunt unele alcătuite pentru răsplătire veșnică.

Pentru cuvintele luminoase, autorii vor fi răsplătiți cu lumină. Pentru cele care aduc mângâiere și speranță, scriitorii vor primi pacea pe care au dăruit‑o. Fiecare carte își poartă în adânc ecoul propriei sale întoarceri către cel care a scris‑o.

Există cărți care sunt aidoma unor punți între pământ și cer, între vremelnicie și veșnicie. Un astfel de volum, așezat în lumină, este Agapia și Văratec, cele două sate mănăstirești ale României. Trăiri, testimonii, amintiri, impresii de viețuitor mirean, realizat de apreciatul scriitor ieșean Grigore Ilisei.

Această lucrare nu este doar o mărturie despre locuri sfinte, ci o trăire a sufletului care a cunoscut liniștea și frumusețea unor vetre de rugăciune. Paginile ei păstrează mireasma smirnei și ecoul clopotelor care cheamă la priveghere, aducând în cuvinte ceea ce ochiul a văzut și inima a simțit în preajma sfințeniei. Astfel de cărți nu se măsoară în tiraje sau în numărul cronicilor literare, ci în lacrimile de bucurie ale celor care le citesc și în pacea pe care o lasă în urmă. Ele sunt scrise cu cerneala nevăzută a credinței și tipărite pe hârtia care nu se îngălbenește de vreme.

Cele peste 300 de pagini constituie o comoară a unui scriitor care, încă de la începutul lucrării sale literare, elaborată și elogiată pe măsură, și‑a început ucenicia lângă biserică, într‑o casă parohială, și aș spune că a continuat‑o în cele două mănăstiri pe care le zugrăvește în cartea recent apărută la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

Fiecare pagină pare scrisă cu acea răbdare și smerenie pe care doar viețuirea aproape de sacralitate o poate dărui. Este o carte care nu doar că descrie locuri și oameni, ci mărturisește despre întâlnirea tainică dintre sufletul autorului și duhul așezămintelor monahale.

Grigore Ilisei nu este doar un observator atent al vieții mănăstirești, ci un pelerin al cuvântului care a știut să asculte tăcerile grăitoare ale chiliilor, să descifreze rugăciunile șoptite în ungherele bisericilor și să surprindă în cuvinte lumina care se revarsă peste dealurile Neamțului la ceasul Vecerniei. Ucenicia sa lângă cele sfinte, în preajma tatălui său, preotul fălticenean Ilie Ilisei, i‑a dăruit o sensibilitate aparte pentru sacru, transformându‑l într‑un tălmăcitor al frumuseților duhovnicești pentru lumea de azi.

Grigore Ilisei a scris mult. La vârsta sa este asemenea pomului încărcat de roade. Fiecare carte a sa pare o ramură care se îndoaie sub greutatea fructelor coapte, oferind hrană sufletească celor însetați de frumos și adevăr. Scriitorii, intelectualii, slujitorii Bisericii, îndeosebi monahii, s‑au bucurat de apropierea sa devenită mai duhovnicească în timp, răspândind în jurul lui mireasma cuvintelor și a frumoaselor trăiri. A devenit un fel de punte vie între lumea culturii și cea a Bisericii, un fin tălmaci al tainelor pentru cei care caută sensul adânc al vieții.

Rareori se întâmplă pentru oamenii Bisericii, pentru cei de demult și pentru cei de azi, să primească asemenea cuvinte. Sigur, naratorul le trece întotdeauna printr‑o sită foarte atentă, dar cine a reușit să treacă de aceasta va păstra aurul cuvintelor, frumusețea lor greu de atins... Este o șansă rară aceea prin care un scriitor reușește să prindă în cuvinte duhul vieții monahale, să‑l facă accesibil fără a‑l profana și să‑l lumineze fără a‑l diminua.

Așa este și ultima sa apariție editorială dedicată celor două mănăstiri istorice. Lucrarea se înscrie într‑un amplu proiect de evocare a marilor realizări și a continuei lupte din Biserica Ortodoxă Română într‑un secol de patriarhat. Este o carte‑monument ridicată nu din piatră, ci din cuvinte vii, care vor dăinui peste timp ca o mărturie a credinței nestrămutate.

Volumul nu poate să lipsească din biblioteca unui slujitor al Bisericii, a unui monah, fiindcă este asemenea unei candele aprinse care luminează deopotrivă trecutul și prezentul, arătând cum sfințenia locului modelează sufletele celor care viețuiesc în preajma ei.

Fiecare pagină este o fereastră deschisă către eternitate, fiecare capitol o treaptă către înțelegerea mai adâncă a vieții duhovnicești.

Sigur că cele mai frumoase cuvinte despre mănăstirile Agapia și Văratec au fost scrise, în cânt de rugăciune, de nenumăratele generații de monahi și monahii care s‑au perindat, de‑a lungul vremurilor, în aceste binecuvântate așezăminte monahale. Rugăciunile lor sunt ca niște fire nevăzute de aur care leagă pământul de cer, țesând o pânză de sfințenie peste aceste locuri.

S‑a spus adesea despre cele două lavre că sunt mănăstirile cu cele mai numeroase soboare de călugărițe din lume, având sute de monahii, mari rugătoare și mult nevoitoare, care au trăit valorificând cu folos clipele vieții, răscumpărând vremea, după cum ne îndeamnă cuvintele Scripturii (cf. Efeseni 5, 16).

Pe lângă rugăciunile așezate în boabe de metanie, care se urcă mereu la cer, bătând la poarta milostivirii lui Dumnezeu, se adaugă și cuvintele ziditoare, pe care le rostuiesc oamenii în drumul lor către desăvârșire.

Cele două mănăstiri nemțene, așezate aproape de alte sihăstrii cu monahi sfinți, au găzduit, pentru anumite perioade de timp, oameni statornici în căutarea Luminii, nu doar pelerini grăbiți, care zăbovesc doar câteva clipe în fața istoriei bogate ori a tezaurului spiritual și patrimonial păstrat în cele două lăcașuri sfinte și în cele din împrejurimi. Printre acești căutători de lumină se numără și scriitorul Grigore Ilisei, al cărui suflet a găsit aici o patrie duhovnicească, un loc unde cuvântul și rugăciunea se întâlnesc în armonie desăvârșită.

Popasul la Agapia a însemnat, după cum mărturisește autorul, ajungerea într‑un tărâm al vieții sihastre, tărâm pe care acesta, dimpreună cu familia lui, l‑a iubit îndeosebi. Nu este vorba despre o simplă vizită, ci despre o adevărată înrădăcinare sufletească, despre găsirea unui acasă spiritual în care inima poate bate în ritmul rugăciunii neîncetate.

Popasurile scriitorului Grigore Ilisei, înainte și după anul 1989, la Agapia au însemnat neașteptate și emoționante întâlniri, așa cum le zugrăvește într‑una din aducerile aminte despre Agapia inimii, despre iubirea pentru un loc al marilor trăiri, despre întâlnirile de acolo - cele din biserica mănăstirii zugrăvită de Grigorescu sau din muzeul care amintește de istoria celor 400 de ani de dăinuire -, apoi despre starețele mari, despre poveștile care continuă și șederile fără seamăn din toiul verii sau al iernii, despre mărturisitorii aflați sub patrafirul poeziei și, în general, despre tărâmul iconic al Agapiei. Vom descoperi citind toate acestea în paginile cărții. O carte de o frumusețe rară, ce pare o icoană în cuvinte care păstrează nealterată frumusețea clipelor trăite.

La rândul său, Văratecul a fost numit de autor vatra solară a monahismului românesc. Este o metaforă care surprinde esența locului unde lumina duhovnicească pare să se reverse cu o intensitate aparte. Cele mai frumoase amintiri pentru Grigore Ilisei din lumea Bisericii se leagă de Văratec și au o vechime de 50 de ani. Jumătate de secol de prietenie sfântă cu acest loc binecuvântat!

Întâlnirile cu scriitori, savanți, monahi și monahii, desfătătoarele ceasuri de voroavă, de taifasuri, prezențele la hram, istoriile despre un palat episcopal și monahal deopotrivă, ori despre cărturarii care au iubit Văratecul mai mult decât casa lor, ori despre cei care au cântat în rugăciune, în poezie și în pagini de neuitat Văratecul - sunt lucruri pe care le vom descoperi în paginile cărții. O adevărată cronică vie a spiritualității și culturii românești, în care fiecare nume pomenit devine o fereastră către o lume de înaltă trăire culturală și duhovnicească.

În volum sunt adăugate și câteva mărturisiri de la Văratec, reunite sub titlul Taifasuri la Văratec cu Ștefana Velisar Teodoreanu, cu Bartolomeu Valeriu Anania, cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga și mai ales cu scriitorul însuși. Toate acestea sunt, pe drept cuvânt, bijuterii ale memoriei culturale românești, întâlniri la răscruce de veacuri între oameni care au marcat profund spiritualitatea neamului.

Printre cuvintele de suflet ale scriitorului Grigore Ilisei le amintesc pe cele care o aduc în amintirea noastră pe monahia Benedicta de la Văratec, cunoscută cândva drept academicianul Zoe Dumitrescu‑Bușulenga. Figura sa luminoasă reprezintă o posadă rară între lumea academică și viața monahală autentică, o împletire armonioasă între erudiție și smerenie, între cuvântul cărturăresc și rugăciunea inimii.

Cartea de față este o lucrare de suflet, ca toate celelalte ale sale. În frumoasele rânduri așternute de autorul ei se regăsesc și alte frânturi din amintirile de atunci și de acum de la Agapia și Văratec.

Frumusețea cuvintelor fără egal, din cărțile, articolele și evocările sale, are ceva care zidește deopotrivă un călător grăbit sau unul preocupat și statornic. Grigore Ilisei are darul rar de a transforma întâlnirile în lecții de viață, iar amintirile în pilde luminoase.

Textele despre Agapia și Văratec așezate în cuprinsul cărții vor rămâne mărturia iubirii unui viețuitor mirean al acestor lavre, după cum s‑a autointitulat scriitorul. O pace adâncă și o bucurie pe măsură rămân după lectura acestui volum de colecție. Este o carte care nu se termină odată cu ultima pagină, ci continuă să lucreze în sufletul cititorului, asemenea unei rugăciuni care își prelungește ecoul în tăcerea inimii.

Acest volum devine astfel nu doar o cronică a unor locuri sfinte, ci și un testament spiritual al unei generații care a știut să îmbine în mod fericit cultura înaltă cu trăirea duhovnicească, lăsând urmașilor un model de viețuire în care mintea și inima lucrează împreună, pentru slava lui Dumnezeu.