Casa boierului

Am auzit de Constantin Noica târziu. Despre boierul Noica, bunicul său, știam câte ceva încă înainte de a merge la școală. Îi vedeam în fiecare zi casa, chiar din curtea casei noastre. Era dincolo de gârlă, mai mare decât toate și parcă și nițel mai bătrână. Se ținea bine pe picioare, dar se vedea de departe c-o doare sufletul. Și-o durea pentru că nici unul dintre cei cărora le aparținuse nu mai trăia sub acoperișul ei. Fuseseră dați afară înainte de a apuca eu să mă nasc. Mi-aș fi dorit să-l pot vedea pe boier de aproape. Dar nu se mai putea. Îi vedeam în schimb casa, de dimineața până seara, iar uneori, îndeosebi iarna, ajungeam și înăuntrul ei, dus de mână de mama, ca să se uite domnul doctor la gâlcile din gâtul meu, ce nu mă lăsau niciodată să mă bucur prea mult de ninsoare, având grijă să se umfle și să-mi dea dureri de cap greu de suportat.

În două dintre încăperile casei era dispensarul satului acum. Oare ce putea fi în celelalte? Fiindcă erau mai multe. Niciodată n-am știut câte. Nu știa nici bunica Tudora, care-l cunoscuse pe boier, muncise în tinerețe pe moșia lui. O întrebam mereu dacă era un om rău. Da’ de unde? zicea ea. Era un om cumsecade. Păi se putea asta? Că noi învățaserăm la școală că boierii erau oameni răi. Or fi fost alții, dar al nostru, nu, mai zicea bunica. Poate unde nu era numai boier, adăuga ea apoi. Păi mai era și altceva? mă miram eu. Da, mai era și avocat. Înseamnă că d-asta! săream iute în ajutorul bunicii, ce nu se grăbea deloc să-mi dea dreptate, spunând: Nu știu! De unde vrei să știu eu?!

Aș fi vrut să pot întreba pe cineva în legătură cu celelalte odăi ale casei, dar, neștiind pe cine, m-am gândit că trebuie să fie pline ele cu ceva. Dar cu ce? Să mai fi existat moșia boierului, aș fi spus că sunt pline cu grâu și porumb. Nu aveam însă cum să spun asta.

Ia stai, m-am dezmeticit într-o dimineață. Au fost goniți oamenii din casă, dar amintirile lor? Ce s-a întâmplat cu ele? Unde s-au dus?

Bunica îmi povestise că fuseseră încărcate mai multe mașini cu mobilă și cărți. Parcă și cu picturi, altfel decât cele din biserică. Despre amintiri nu zisese nimic. Ceea ce însemna că se înghesuiseră toate în odăile rămase și continuau să trăiască acolo.

Când mergeam la dispensar, îmi lipeam câteodată urechea de peretele din sala unde așteptam să intru la doctor, ca să văd dacă se aude vreun zgomot în camera de alături. De câteva ori mi s-a părut că aud niște pași și-o orchestră cântând. Se deslușeau parcă și câteva glasuri râzând.

Să știi că e un bal dincolo de perete, i-am spus mamei.

Auziți, domnu’ doctor, ce spune ăsta micu’, a zis mama, când ne-a venit rândul să intrăm.

E de la răceală, i-a răspuns doctorul, încercând s-o liniștească. Aiurează!

(va urma)