Căsătoria şi unitatea dintre soţi

Dumnezeu nu a creat omul pentru a fi singur, deoarece nici Dumnezeu nu este o singură Persoană, ci Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Adam a primit "ajutor potrivit pentru el" (Fac. 2, 18), pe Eva, şi a zis că "va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Fac. 2, 24). Aşadar, legătura dintre bărbat şi femeie este naturală şi se sfinţeşte printr-un act cu dimensiune mistică - nunta.

Nunta este Taina prin care bărbatul şi femeia devin omul deplin, două jumătăţi care "numai împreună alcătuiesc umanitatea completă" (Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 187).

Căsătoria creştină are câteva caracteristici: monogamia, sfinţenia trupului, deoarece acesta este templu al Duhului Sfânt ("Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri" - I Cor. 6, 18-19), consacrarea reciprocă ("Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" - I Cor. 7, 14) şi naşterea de prunci ("Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" - I Tim. 2, 15) (Bria, Pr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 96).

Iubirea ca bază a căsătoriei

Părintele Dumitru Stăniloae arată că fiecare devine întreg în unitatea cu celălalt şi că unitatea dintre soţi este indisolubilă, pentru că nu este doar o unitate organică, ci o unitate prin iubire. Iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel, ci între două suflete care sună armonic. Ea are loc între două existenţe ce se completează nu numai pe plan trupesc, ci şi pe plan spiritual. La începutul căsătoriei, iubirea dintre cei doi reuneşte atracţia trupească şi cea spirituală, oglindeşte preţuirea tainei celuilalt şi respectul celuilalt ca persoană şi jertfirea pentru el. Cu timpul, aspectul spiritual al iubirii devine din ce în ce mai important şi fiecare dintre cei doi soţi primeşte din partea celuilalt tot mai multe semne de atenţie, de înţelegere, de jertfire, ceea ce îl face să-l iubească şi să-l preţuiască tot mai mult. Astfel, părintele Stăniloae subliniază că, odată cu trecerea timpului, actele de iubire trupească sunt impregnate de tot mai multă spiritualitate şi familiaritate. Atunci când această iubire stă la baza unei relaţii bineplăcute lui Dumnezeu, celălalt nu poate fi perceput doar ca un mijloc de satisfacere a poftei trupeşti, ci trupul său devine "un transparent al spiritualităţii lui" şi "fiecare devine pentru celălalt o taină tot mai cunoscută şi tot mai indefinibilă în acelaşi timp". Această taină a fiecăruia se realizează numai prin celălalt şi pentru celălalt. Astfel, căsătoria devine "o adevărată taină vie a dualităţii" (Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., pp. 192-193).

Sensul duhovnicesc al căsătoriei

Căsătoria are aceeaşi finalitate ca şi călugăria - îndumnezeirea. Căsătoria, trăită creştineşte, este o şansă de îndumnezeire cu nimic mai prejos faţă de alte căi. În versetul "Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi" (I Cor. 7, 28), Sfântul Apostol Pavel arată greutăţile care vin odată cu nunta: "durerile naşterii, creşterea copiilor, grijile, slăbiciunile, morţile neprevăzute, duşmăniile, întărâtările, robia prin mii de păreri, vinovăţia faţă de răutăţile altora, a primi mii de întristări într-un singur suflet" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale: omilii la căsătorie, traducere din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheş, Editura "Oastea Domnului", Sibiu, 2006, p. 41). La finalul unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu, înfruntând toate acestea, se află plată multă în cer. Faptul că atât căsătoria, cât şi călugăria sunt căi de îndumnezeire se vede foarte bine în momentul Schimbării la Faţă, când alături de Iisus apar în slavă Ilie şi Moise, adică atât un reprezentant al celor căsătoriţi (Moise), cât şi unul al monahilor (Ilie).

Scopul nunţii este în primul rând mântuirea celor doi prin ajutor reciproc, naştere de fii şi ferire de desfrâu. Sfântul Apostol Pavel arată căsătoria ca fiind necesară ca pază contra desfrâului, "leac ucigător pentru desfrânare" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale..., p. 9), întrucât fecioria nu poate fi ţinută de oricine: "Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său" (I Cor. 7, 1 - 2) şi "Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă" (I Cor. 7, 7-9). Sfântul Apostol Pavel nu dispreţuieşte unirea trupească dintre bărbat şi femeie şi nu condamnă căsătoria, chiar dacă în aceste versete recomandă fecioria.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că "dacă tu cauţi ceea ce e bine şi ceea ce este în vârf de tot, mai bine este nicidecum să te însoţeşti cu femeie. Iar de cauţi ceea ce e sigur şi de ajutor neputinţei tale, însoţeşte-te prin nuntă" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, traducere de pr. Marcel Hancheş Editura "Învierea", Arhiepiscopia Timişoarei, 2008, p. 61). Acelaşi sfânt oglindeşte şi cele trei cauze pentru care "fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său", şi anume pentru ca cei doi să dobândească întreaga înţelepciune, pentru a deveni părinţi şi ca să nu desfrâneze, iar dintre acestea mai mare este întreaga înţelepciune. Mulţi s-au împărtăşit de nuntă, însă nu toţi au devenit părinţi, iar acest lucru nu i-a împiedicat să se mântuiască. La început, întrucât nu exista perspectiva învierii, se considera că cei care mureau piereau cu totul şi doar copiii erau chipuri însufleţite ale celor morţi. Prin Hristos a venit şi învierea, aşadar acum scopul principal al nunţii nu este naşterea de copii, ci mântuirea.

Înţelegerea dimensiunii profunde a căsătoriei este esenţială, deoarece dacă aceasta nu este trăită bine, devine o povară de nesuportat. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că unitatea dintre soţi este esenţa căsătoriei şi că dezbinarea dintre ei face ca acea familie să fie ca o corabie bătută de furtuni şi fără cârmaci. "După cum femeia poate fi de ajutor, aşa se poate face adesea şi potrivnică sfătuitoare. Aşadar, după cum liman poate fi nunta, tot aşa şi scufundare, nu prin firea ei, ci din pricina voii libere a celor ce rău o trăiesc" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale..., pp. 29-30). (T. T.)