Case de hârtie

Trec printre casele de hârtie ale satului meu. Nu văd nici o lumină la geamuri. Nu aud nici o ușă deschizându-se. Știu numele tuturor oamenilor. Îl strig pe fiecare în parte, dar nu-mi răspunde nimeni.

Mormane mari de liniște acoperă drumul. Abia reușesc să mă strecor printre ele. Ajung în dreptul bisericii. Ce bine c-ai venit, strigă Dumnezeu dinăuntru, mi se urâse singur! Cum singur?, întreb mirat. Sunt plini pereții de sfinți și de îngeri.

Totul e de hârtie, în satul ăsta, îmi răspunde Tatăl Ceresc. Și pe­reții bisericii, și sfinții. Ca să nu mai vorbesc de aripile îngerilor. Auzi-le cum bat!

Credeam că e vântul, zic eu, trăgând cu urechea la clopotul ce se legăna alături, fără să scoată un sunet. E de hârtie și el, mă lămu­rește Dumnezeu, Căruia îi văd numai Vocea.

Stă pe pragul bisericii ca pe un scaun împărătesc, uitându-se la mine. Fă ceva!, rostesc tulburat, rezemându-mă de scara de hârtie a clopotniței. De ce eu, și nu tu?, zice Domnul, e locul în care te-ai născut, sau ai uitat? Cum să uit?, murmur înfricoșat. Însă puterea mea e mică.

Ține aici, răspunde vântul, punându-mi, chiar în clipa aceea, în mână un creion, asemenea celor cu care mâzgăleam în caietul de desen când eram la școală. Am înțeles pe loc, fără să pot pricepe cum, că-mi stătea în putere acum să aduc satul meu înapoi la viață. Și am început, chiar de acolo, din curtea bisericii, să-i desenez pe oamenii de sat, cunoscându-le bine nu doar numele, ci și chipurile.

Primul a fost clopotarul. Am luat apoi la rând casele, desenându-i la porți pe toți cei ce trăiseră în ele, bărbați și femei, tineri și bătrâni, după care i-am suit pe mormanele albe de liniște, cu ajutorul creionului, pe copiii ce tocmai se întorceau de la școală. Până seara nu m-am oprit.

Se umpluseră curțile și ulițele satului de lume. Apoi, cum începuse să se înnopteze, am zărit o lumină prin întuneric. Venea cineva cu o lumânare aprinsă în mână. Auzise că satul nostru trage să moară și voia să i-o pună la cap, neștiind că el tocmai se trezise la viață.

Nu i-a trebuit mult hârtiei din care erau făcute toate să ia foc. Oprește-te!, am urlat, dar era prea târziu. Nămeți de scrum acopereau drumul. Și printre ei goneau fumegând picioarele mele de hârtie.

Fă ceva, Doamne, strigam. Ajută-mă să desenez o ploaie iute de vară. Doar atât! Promit ca altceva să nu-Ți mai cer! Dar n-am primit nici un răspuns.

Cuprinsă de flăcări, biserica suia spre cer pe aripile de cenușă ale îngerilor!