Case pline de iubire şi ajutor pentru copiii cu dizabilităţi la Alba Iulia

În Arhiepiscopia Alba ­Iuliei au fost zidite relativ recent două case unde sunt găzduiţi şi mângâiaţi mai mulţi copii cu dizabilităţi, dintre care unii care nu se pot deplasa şi nu comunică. Părintele protoiereu Teofil Slevaş împreună cu doamna preoteasă Aurelia au grijă de aceste case şi de copii ca şi cum ar fi chiar ai lor. Am vizitat Casa „Sfânta Maria”, aflată chiar în oraş, lângă un cartier de blocuri, unde sunt cazaţi copii cu dizabilităţi mai puţin severe, dintre care mulţi pot comunica şi chiar învăţa, fiecare după putere. Părintele Teofil şi doamna preoteasă mi-au relatat povestea caselor şi mai ales pe aceea a copilaşilor pe care îi îngrijesc alături de angajaţii centrului de ajutor.

Cele două aşezăminte, sub forma unor case cu curte, au fost zidite în anul 2007. Ele au aparţinut Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Alba şi din 2012 le-a preluat asociaţia filială a Parohiei Totoi, localitatea unde a slujit iniţial părintele protoiereu Teofil. Părintele împreună cu soţia, care sunt licenţiaţi în servicii sociale pentru copii cu dizabilităţi, au avut grijă din acel an de copiii cazaţi în centrele din oraşul Alba Iulia. Este vorba de două case de tip familial pentru copii cu dizabilităţi, cu deficienţe grave şi multiple. Cele două case au cazaţi 25 de copii cu dizabilităţi, pe care îi îngrijesc ca pe propriii lor copii 20 de angajaţi, conduşi de părintele Teofil şi doamna preoteasă. 15 copii sunt cazaţi la Casa „Sfânta Maria”, pe care am vizitat-o eu, iar la Casa „Sfânta Ana” sunt 10 copii. Dintre copii, nouă sunt fete şi 16 băieţi. 22 de copii sunt şcolarizaţi şi participă la programa şcolară specială pentru copii cu dizabilităţi. Unul dintre copii chiar participă la cursurile învăţământului liceal normal, alături de cei fără probleme de sănătate.

Program zilnic de activităţi pentru trup, minte şi suflet

Zilnic au loc activităţi care înseamnă hrană, îmbrăcăminte, igienă, program şcolar, relaxare, plimbare în oraş. Cei care sunt dezvoltaţi normal pot participa nestingheriţi la slujbele bisericeşti. Unul dintre aceşti copii chiar a absolvit Școala de cântăreţi şi poate cânta la strană. Copiii sunt duşi anual în tabere la mare, dar şi în diferite excursii prin ţară. Asociaţia are colaborări şi parteneriate cu diferite instituţii şi centre care pot sprijini activitatea ei, de la medic de familie până la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, licee şi şcoli. De asemenea, mai sunt şi voluntarii care ajută la îngrijirea copiilor şi la programele de recreere. Există şi parteneriate cu Crucea Roşie şi Consiliul Judeţean Alba, prin DGASP. Consiliul Judeţean finanţează activitatea, iar asociaţia bisericească vine cu completările necesare. Parohiile Protopopiatului Alba Iulia, 78 de unităţi, sprijină fiecare asociaţia pentru buna desfăşurare a activităţilor lunare şi zilnice. Părintele Teofil, fiind protoiereu, ­îndeamnă parohiile, câte 10-15 pentru câte o asociaţie filantropică, să organizeze colecte la marile sărbători pentru a completa necesarul de cheltuieli ale acestora.

Personalul este format din asistenţi medicali, asistenţi sociali, psiholog, pedagogi sociali, educatori specializaţi „baby-sitter” şi alte persoane care se formează pentru a ajuta asociaţia. Sarcinile sunt împărţite şi de aceea părintele Teofil este coordonatorul activităţilor asociaţiei şi asigură partea logistică. Doamna preoteasă Aurelia, asistent medical de meserie, asigură ­partea practică şi de asistenţă medicală sau administraţie.

„Lucrarea aceasta înseamnă dărnicie şi jertfă”

Doamna preoteasă Aurelia ne-a spus că activitatea la cele două case unde sunt cazaţi copiii pe care îi cresc înseamnă dărnicie şi jertfă: „Sunt copii cu nevoi speciale şi din fericire timpul îmi permite să mă dedic acestor copii întreaga zi, ceva de genul de la 8:00 dimineaţă până la 19:00 seara. Aceasta pentru că propriii noştri copii au crescut şi sunt deja de sine stătători. Acum iată că avem alţi copii. Este familia noastră lărgită şi simt cum mă încarc aici. Sunt momente grele, dar sunt şi multe satisfacţii şi realizări cu ei. Copiii de la Casa «Sfânta Maria» sunt cu deficienţe mai puţin grave decât cei de la Casa «Sfânta Ana», unde sunt cei cu autism, retard psihic sever, adică în situaţii foarte grave. Aici, la «Sfânta Maria», desfăşurăm ample activităţi cu copiii. Avem chiar o fetiţă care urmează învăţământul de masă şi suntem mândri de ea. Ea este la şcoala profesională de bucătari şi ne bucurăm de realizările ei. Avem doi gemeni care vor merge, de asemenea, la o şcoală profesională. Avem alţi doi copii de clasa a X-a care se remarcă, dintre care unul este cel amintit de părintele Teofil că a absolvit şcoala de cântăreţi. Pe plan medical avem şi acolo satisfacţii şi, deşi problemele de sănătate nu se termină, reuşim să facem unele lucruri care să-i ajute şi să le ameliorăm afecţiunile pe cât posibil”.

Din partea Inspectoratului pentru Învăţământ Special, de la Centrul Școlar pentru Educaţie Incluzivă, la casele din Alba Iulia vin educatori şi profesori care să predea după programa adaptată pentru copiii cu dizabilităţi. Toţi copiii au învăţat să citească. Familiile, în unele cazuri, vin să-i viziteze pe copii sau sună. Din păcate, în general copiii nu sunt căutaţi de părinţi. Doamna Aurelia mi-a spus că aceşti copii au crescut în centre şi nu cunosc decât familia lărgită a angajaţilor. Ei sunt integraţi social, însă doar aşa cum se poate pentru gradul lor de dizabilitate. Oricum, părinţii nu ar avea cum să-i sprijine medical, psihologic şi social, conform nevoilor lor. La vârsta de 18 ani, când devin adulţi, copiii imobilizaţi mai pot primi o prelungire de doi ani, după care trebuie să meargă în centrele pentru adulţi, pentru că familiile nu-i iau acasă.

Problemele survenite odată cu majoratul

Părintele Teofil mi-a spus că încearcă în fiecare caz să le găsească un loc de cazare sau să fie pe cât posibil integraţi în societate: „Fără supraveghere ei se pot pierde. Merg în centre specializate după ce devin majori, însă ei sunt foarte familiarizaţi cu casele noastre şi au nevoie de o abordare specială. Ei cresc de mici aici, cunosc vocea celor care îi hrănesc zilnic şi îi mângâie şi nu rezistă psihic şi medical după despărţirea de acestea”.

Doamna Aurelia a amintit de două cazuri când copiii au plecat la 20 de ani din aceste case, erau imobilizaţi la pat şi au ajuns în centre speciale pentru adulţi, dar la scurt timp au murit pentru că au schimbat cu totul atmosfera cu care erau obişnuiţi. Biserica Ortodoxă nu are centre pentru adulţi în Alba Iulia, iar cele care există nu pot întotdeauna să primească mai multe persoane decât încap acolo. Problema este la schimbarea propriu-zisă. Cei care pricep şi sunt bine dezvoltaţi nu înţeleg de ce trebuie să plece din case. Din păcate, legislaţia nu ţine cont de această realitate şi asociaţiile sunt nevoite să procedeze astfel, chiar dacă acest lucru ar putea dăuna sănătăţii fizice şi psihice a copiilor.

Realitatea din interiorul centrelor filantropice şi legislaţia care poate uneori să pună piedici

„Beneficiarul are nişte nevoi pe care noi le asigurăm, dar vine legislaţia care schimbă lucrurile şi noi ne gândim cum să le rezolvăm, lăsând uneori pe plan secund obiectivul nostru principal, şi anume bunăstarea copiilor de care avem grijă. De aceea, punctul de pornire pentru noi, ca şi parohie, ca şi familie, când am preluat aceste cazuri, a fost misiunea extinsă a Bisericii. Nu aveam ce să facem decât să ajutăm, mai ales că soţia iubeşte mult copiii noştri care au crescut şi sunt preoţi acum, fiecare cu familia şi copiii săi. Ne-am asumat această misiune a Bisericii, care se completează cu această activitate. A fost greu, pentru că am pornit de la 0 cu aceşti copii cu nevoi speciale, dar am reuşit să ajungem în aceşti 12 ani la un nivel echilibrat, unde lucrurile să funcţioneze foarte bine, atât în aşezământul nostru, cât şi în alte aşezăminte. Problema este că aceste complicaţii legis­lative ne încurcă foarte mult. Spre exemplu, avem controale care vin cu foarte multe cerinţe şi astfel aproape că nu reuşim să ne concentrăm asupra problemelor esenţiale ale copiilor”.

Greutăţi alinate de bucuriile realizărilor cu copiii

Doamna preoteasă Aurelia a adăugat: „Pentru noi importantă este, în primul rând, sănătatea copilului. Legislaţia este aşa de schimbătoare, încât nimeni nu te întreabă cum te descurci cu problemele speciale. Am avut mai multe intervenţii chirurgicale la Bucureşti, la Cluj şi una în Statele Unite ale Americii. Copilul operat în America a ajuns aproape pe ultima sută de metri, iar acum este unul din cei mai inteligenţi şi funcţionali, chiar dacă are o ihtioză vulgară, adică o îngroşare a pielii. Pentru noi este o bucurie deosebită să-l vedem acum bine şi dezvoltat.

Este un băiat cu care te poţi înţelege foarte bine. Avem medici curanţi cunoscuţi în toată ţara şi ţinem legătura cu ei pentru a încerca să ajutăm copiii din casele noastre. Astfel, colaborarea noastră este cu instituţiile medicale la nivel naţional”.

Părintele Teofil mi-a mai spus despre un caz deosebit din casele pe care le îngrijeşte: „Un alt caz deosebit este al unui băieţel care a avut diabet şi pe care l-am dus la o clinică de diabetologie la Buziaş şi acolo medicul curant, o doamnă fără copii, a reuşit, cu multe greutăţi din cauza legislaţiei complicate şi stufoase, să adopte acel copil, care acum este răsfăţatul familiei de medici care îl iubesc enorm, dar şi o foarte mare bucurie pentru noi. În concluzie, Dumnezeu lucrează prin oameni şi Îi mulţumim că ne ajută. La noi nu există coincidenţe, ci pronia divină şi conlucrarea lui Dumnezeu cu omul. Așa, s-a întâlnit un copilaş cu o nevoie specială cu un medic cu o nevoie specială şi astfel s-a lărgit acea familie, care pentru noi a fost o împlinire cu totul ieşită din ­comun”.