Câte ceva despre duhul lumii
A reflecta acum despre duhul lumii mi se pare a fi un lucru util, dar extrem de dificil şi de delicat; întâi de toate, întrucât cei mai mulţi dintre noi ne aflăm sub o înrâurire mai mult sau mai puţin conştientă a acestuia, o înrâurire mai puternică şi mai corozivă decât cea exercitată, de pildă, în comunism de duhul ateu, care încerca să sugereze oamenilor că realitatea ultimă este această lume, în speţă fericirea pământească, că acesta este scopul pe care trebuie să‑l urmărim, că putem trăi în tihnă şi fără Dumnezeu. Astăzi însă duhul lumii, cum era şi firesc, s‑a adaptat şi a adăugat la fericirea pământească şi alte ingrediente, cum ar fi credinţa în Dumnezeu. Dar nu cumva este o greşeală? Cum să facă duhul lumii acesteia loc unei credinţe în Dumnezeu? Nu ar fi un risc pentru el în acest caz? Înclin să cred că, deşi în anumite cazuri izolate există şi un oarecare risc, de scăpare a unor adepţi, strategia duhului lumesc este în chip vădit promovarea acestui amestec al credinţei cu deşertăciunea, care din punctul său de vedere aduce roade. Şi care ar fi acestea? Amăgirea minţii şi distragerea ei pe nesimţite de la închinarea la Dumnezeul cel adevărat pentru a o face să se închine la idoli, fie ei mentali sau materiali sau de a transforma credinţa într‑o simplă ideologie, din care să practicăm doar ceea ce ne place.
După cum ştim cu toţii, scopul creştinului este acela de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu, o împărăţie cu totul nelumească. Însă, întrucât nu poate reuşi acest lucru prin propriile puteri, oricât s‑ar nevoi el, este chemat să se lipească de Hristos, care poate şi voieşte să‑i facă acest dar, al intrării în Împărăţie. Ori, în acest sens, cunoscând firea omului, mai bine zis schizofrenia acestuia de după cădere, El i‑a poruncit să nu se alipească niciodată de doi stăpâni pentru că nu‑i cu putinţă să slujească şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Mt. 6, 24). Acest adevăr a fost confirmat nu numai de ucenicii Mântuitorului, ci şi de marii nevoitori, care au arătat cu o deosebită acrivie că anumite lucruri nu pot funcţiona împreună, nu pot aduce roade duhovniceşti, oricât ne‑am dori noi aceasta. La Sfântul Isaac Sirul, de pildă, se poate vedea acest aspect subliniat în multe locuri din Cuvintele sale: „Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l‑a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu este cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniunea cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija de Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se pleacă spre cele dimpotrivă” (Cuvântul IV).
Prin urmare, există necesitatea practicării unei distincţii foarte clare între duhul lumii şi Duhul lui Dumnezeu care animă Biserica, fără de care nu se pot deosebi nici împărăţiile: lumească şi cerească, nici scopurile: fericirea veşnică sau fericirea pământească. Este adevărat că duhul lumesc se poate manifesta într‑un registru variat de forme, ceea ce provoacă anumite perplexităţi în abordarea fenomenului. Astfel, regăsim sub directa sa înrâurire şi practica unor păcate grosiere, precum cele trupeşti, dar şi confuziile pricinuite de acele tendinţe care urmăresc diluarea elementului divin din cadrul credinţei prin „umanizarea” sa, respectiv „divinizarea” mincinoasă a omului prin atribuirea fie a unor puteri latente supranaturale, fie a unei capacităţi de a izvodi noi învăţături sau practici religioase cu caracter absolut.
Astfel, prin crearea unui mediu dominat de duhul amestecului, i se sugerează creştinului şi implicit Bisericii oportunitatea anumitor relativizări în cadrul învăţăturii sale revelate. Desigur că aceste relativizări vin cu o anumită atracţie, cu o anumită ispită, care încearcă să‑i dea omului impresia putinţei cuprinderii şi a comprehensibilităţii credinţei prin propriile puteri. Duhul lumesc, fiind şi viclean, nu operează cu concepte şi nici cu îndemnuri făţişe, ci doar cu sugestii şi treceri, neaobservate pe moment, de la o stare la alta, de la o dorinţă la alta, de la o emoţie la alta, treceri ce se pot succeda la nesfârşit, simulând revelaţia.
De aceea, deşi Biserica nu vorbeşte în termeni dualişti, nu poate împăca duhul lumii cu Duhul lui Hristos, ci atenţionează asupra primejdiei contaminării cu acest duh viclean, al cărui simptom se manifestă prin pierderea gândului la Dumnezeu şi a părtăşiei cu El.