Catedrala - regăsirea în vestea cea bună

De multe ori, la ceas aniversar sau în preajma marilor evenimente, se face zarvă de cuvinte, se spun lucruri mari. Mesajul Bisericii Ortodoxe, inspirat din duhul Scripturii, se împărtășește lumii fără ostentație și hiperbole, alegând să fie realist și plin de echilibru. Într-o lume în care homo faber (omul creator) a ajuns ca, în tot ceea ce construiește, să fie interesat doar economic, Biserica Ortodoxă a ales să construiască o catedrală. Ea stă nu doar sub semnul dorinței de un veac, ci și sub puterea binecuvântării lui Dumnezeu Care, „de n-ar zidi El casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Psalmi 126, 1). Încă de la punerea pietrei de temelie, rugăciunile săvârșite în toate bisericile „pentru zidirea Catedralei Mântuirii Neamului, spre slava lui Dumnezeu și spre ocrotirea poporului român” s-au împlinit, în ciuda multor piedici și ostilități, clădind în chip duhovnicesc lăcașul ce așteaptă sfințirea. Nu este vorba despre ambiție și trufie, ci de o dorință statornică, nutrită încă din vremea regelui Carol I, de a avea un reper esențial în istoria și spiritualitatea poporului român. Dumnezeu a dospit frământătura neamului nostru și a rânduit un patriarh vizionar și atent la mersul lumii, care a luat în serios această lucrare. Rămâne prețioasă intuiția scriitorului Antoine de Saint-Exupéry, care, în 1948, scria în a sa Citadelle: „O grămadă de pietre încetează să fie o grămadă de pietre în momentul în care un singur om o contemplă, purtând înlăuntrul său imaginea unei catedrale”.

Astăzi, cei necredincioși vor să-și impună punctul de vedere împotriva libertății celor care aleg să creadă în Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu prin Biserică li se pare incomodă, dar „vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină” (Isaia 5, 20). Piatra este neluată în seamă, dar nicicând distrusă; este disprețuită, dar imposibil de oprit în lucrarea ei ziditoare, căci „piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este întru ochii noștri” (Psalmi 117, 23). Așa cum piatra din capul unghiului devine temelie pentru celelalte, tot astfel catedrala națională face posibilă (re)zidirea celorlalte instituții, într-o conlucrare spre înnoire. Câtă nevoie este astăzi de o viziune comună, de o bunăvoință care adună și unește un neam, și nu-l învrăjbește, dezbinându-l! Aceasta este credința Bisericii, că Iisus Hristos, „ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8), căci „întru nimeni altul nu este mântuirea” (Faptele Apostolilor 4, 12). Acolo unde există credință nestrămutată, dragoste plină de jertfă și o firească demnitate, nici un efort nu este prea mare. Sfântul Apostol Pavel așa ne învață: „Deci, dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un lăcaș sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteți zidiți, spre a fi lăcaș al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2, 19-22).