Câteva repere în abordarea Cărții Apocalipsei

În ultima vreme se vor­bește și, de asemenea, se scrie din ce în ce mai mult despre Cartea Apocalipsei. Iar aceasta pe bună dreptate, aș zice, întrucât în cotidianul nostru facem experiența unor vremuri extrem de instabile la nivel global, unde vedem molime, războaie, răzmerițe, tulburări ale stihiilor naturii, așadar, semne despre care Însuși Mântuitorul nostru a grăit că se află în anticamera sfârșitului lumii acesteia (cf. Marcu 13, 7; Luca 21, 9; Matei 24, 29). Dar poate că semnul cel mai ușor de identificat este lipsa de înțe­le­gere, răcirea iubirii dintre oameni, care are drept pricină „în­mulțirea fărădelegii” (Matei 24, 12). Este drept că acest semn nu este unul atât de spectaculos precum altele de tipul „soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”, totuși, constituie un semn de o deosebită gravitate, care s-ar cuveni să ne pună serios pe gânduri, pentru că, potrivit Cărții Apocalipsei, cutremurarea naturii își are cauza în om, mai exact în apostazia și lipsa lui de pocăință (Apocalipsa 9, 21; 16, 11).

Ce este Cartea Apocalipsei

Dar, înainte de a intra în prezentarea, chiar și în linii mari, a conținutului cărții, s-ar cuveni să spunem câteva lucruri despre această carte. În primul rând, Apocalipsa face parte din canonul Noului Testament, prin urmare este o carte inspirată, chiar dacă este ultima din canon. Are drept scriitor pe Sfântul Ioan Evanghelistul, după cum știm, autorul celei de-a patra Evanghelii, iar data scrierii este plasată în jurul anilor 95-96 d.Hr. Locul scrierii este insula Patmos, unde Sfântul Ioan se afla exilat de către autoritățile imperiale, din timpul domniei lui Domițian, potrivit lui Eusebiu de Cezareea. În acest loc pustiu primește Sfântul Ioan descoperirea de la Hristos, pentru care are și porunca de a o consemna în scris: „Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici” (Apocalipsa 1, 11).

Ce cuprinde sau despre ce este vorba în această carte?

Revelația

De altfel, chiar numele acesteia este sugestiv în sine pentru cuprinsul cărții, Apocalipsa fiind un calc lingvistic al grecescului Apokalipsis, care înseamnă „Revelație”, „Descoperire dumnezeiască”. De altfel, începutul cărții este foarte lămuritor: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El …. a destăinuit-o robului Său Ioan” (Apocalipsa 1, 1). Prin urmare, este vorba despre o descoperire, o revelație avută de Apostolul iubit al Mântuitorului, care a și primit poruncă, așa cum am spus, să consemneze tot ceea ce a văzut. Cuprinsul acestei cărți este constituit dintr-o succesiune de vedenii, de imagini alegorice și de simboluri care cuprind într-un mod concentrat întreaga istorie a Bisericii din momentul acestei Revelații și până la finalul ei, la Judecata Universală. Ba chiar am putea spune că succesiunea vedeniilor depășește Istoria, întrucât ne relatează, în finalul acesteia, viziunea Îm­pă­răției lui Dumnezeu: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 1).

Dimensiunea prorocească

Întregul cuprins al Cărții Apocalipsei, constituit din viziuni și ima­gini simbolice, poate fi caracterizat în același timp drept o prorocie cu privire la viața Bisericii din fiecare epocă în parte de la întemeierea ei și până la sfârșitul Istoriei. În acest sens, Mântuitorul se adresează Sfântului Ioan: „Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea” (Apocalipsa 1, 19). Aici este necesară o mică lămurire, anume aceea că prorocia nu se referă totdeauna numai la viitor, ci și la prezent, ba chiar și la trecut. Vedem aceasta din cuvântul Mântuitorului, Care are în vedere în exprimarea Sa toate timpurile: „cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie”.

Desigur, caracterul profetic al vedeniilor cuprinse în Cartea Apocalipsei amplifică dificultatea înțele­gerii textului sfânt și, din acest motiv, nu putem purcede la explicarea acestei cărți decât plecând de la învățătura de credință a Bisericii noastre. Orice interpretare personală cu iz neoprotestant este din start sortită erorii. Cu toate acestea, teama de a nu greși nu ar trebui să elimine Cartea Apocalipsei din lecturile noastre, pentru că aceasta nu este decât extrema opusă interpretării ei samavolnice. De aceea, chiar sfântul autor încurajează lecturarea acestei cărți, zicând: „Fericit este cel ce citește şi cei ce ascultă cuvintele prorociei şi păstrează cele scrise în aceasta!” (Apocalipsa 1, 3).

Sensul sfârșitului lumii

În mentalul colectiv, Apocalipsa este asociată cel mai adesea cu sfârșitul lumii acesteia, ceea ce este un fapt doar parțial corect. Aceasta pentru că în această descoperire a Mântuitorului nu este vorba despre un simplu sfârșit al lumii, cu atât mai puțin despre o distrugere cosmică în care Pământul piere și nu mai rămâne nimic în urmă, decât neantul. Ci este vorba despre o înlocuire a acestei lumi vechi cu o alta nouă, adică „trece lumea aceasta pentru a se arăta alta mai bună”, după cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. Așadar, este vorba nu despre o dispariție catastrofală, ci despre o schimbare totală a acestei lumi, despre o transfigurare a lumii.

De asemenea, atunci când este pronunțat cuvântul Apocalipsă, îndată survine și tema prezenței Antihristului, care va exercita o prigoană fără precedent asupra creștinilor în vremurile de pe urmă. Și, la acest punct, se cuvine să spunem că tema în cauză este una importantă, însă nu reprezintă cheia de boltă a Apocalipsei, ci doar evenimentul care va preceda a Doua Venire a lui Hristos, Cel ce va nimici definitiv puterile potrivnice lui Dumnezeu. Prin urmare, odată cu schimbarea lumii și cu nimicirea domniei Antihristului și a uneltelor lui, va avea loc un eveniment mult mai important, evenimentul capital al vremurilor eshatologice, care constituie totodată și centrul în jurul căruia gravitează toate viziunile și simbolurile Cărții Apocalipsei, anume Judecata Universală, unde va trona Hristos-Judecătorul. Această Judecată Finală este de fapt și reperul fundamental al existenței omului pe pământ, pentru că impli­ca­țiile acesteia sunt definitive și legate de starea viitoare a omului în veșnicie. Însă, despre această temă foarte vastă vom încerca să vorbim cu o altă ocazie.