Căutând cărarea către voievodala mănăstire
Între călugării Lavrei Neamțului de la sfârșitul veacului XX şi din veacul XXI se numără și Preasfințitul Părinte Varlaam (Vasile Merticaru) Ploieșteanul.
S-a apropiat de Mănăstirea Neamț încă din vremea studiilor seminariale, căutând cărarea, el, tânărul născut la 28 octombrie 1960, în Știubienii Botoșanilor, din evlavioșii părinți Constantin și Maria, și asumând-o ca pe o chemare de a-I sluji Domnului.
A urmat Seminarul Teologic într-o vreme în care erau locuri puține și candidați mulți, când mai toți copiii legați de Biserică, crescuți în duhul familiilor evlavioase, doreau să îmbrățișeze această misiune de a fi apostoli și de a-I urma Domnului, răspunzând chemării: „Tinere, dă-mi inima ta.”
În perioada respectivă, a cunoscut mulți dintre călugării bătrâni ai lavrei, de unii apropiindu-se, avându-i îndrumători, duhovnici, întâlnindu-i la slujbe și reținând multe dintre poveţele pe care aceștia le-au rostit la vremea respectivă, iar pe de altă parte, aflând câte ceva din tainele vieții lor.
Mai mult decât atât, unii călugări nemțeni își aveau originea în ținuturile botoșănene, nu departe de locul său de obârşie.
Mănăstirea Neamț era atunci, în plin regim comunist, o cetate neîngenuncheată a Ortodoxiei. Se continua, printre opreliști multe și urmăriri atente, o tradiție care venea dintru adânc de istorie. Nu degeaba mănăstirea a fost numită Ierusalimul Ortodoxiei românești, Lavra de la Neamț ori Mănăstirea mănăstirilor.
Mai era, apoi, o altă legătură pe care tânărul Vasile Merticaru avea să o înțeleagă la timpul cuvenit, a unui consătean de-al său, cu vreo treizeci și ceva de ani mai în vârstă, care urmase în tinerețe același drum. Tânărul Aurel-Adrian Hrițcu, mai târziu episcop, a bătut, ca tânăr novice în 1944, la porțile mănăstirii, dorind viață pustnicească, după cum glăsuiesc cuvintele tunderii monahilor.
Vasile Merticaru a îmbrăcat haina monahală la Mănăstirea Neamț în seara zilei de 9 august 1998, primind numele Varlaam, făgăduind înaintea lui Dumnezeu și a celor care i-au fost alături la ziua călugăriei, ca-I va sluji Domnului cu toată ardoarea ființei lui.
Tot la Mănăstirea Neamț avea să fie hirotonit ierodiacon în ziua de 12 august și ieromonah cinci zile mai târziu, în același an, stelar pentru el (1998), la Mănăstirea Secu, de către Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Daniel, aproape de locul nevoinței și al înaltelor trăiri pe care un alt Varlaam, sfântul lui Dumnezeu, le experiase în vremuri de demult.
În ziua primirii Tainei Sfintei Preoţii, la 17 august în acelaşi an avea să fie hirotesit protosinghel, iar după câțiva ani, arhimandrit, pe când împlinea ascultarea de vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor.
L-am cunoscut în urmă cu peste 30 de ani, cu mult timp înainte de a deveni monah în Lavra nemțeană, întâlnindu-l la început în atmosfera de filocalică viețuire a Mănăstirii Vorona din ținutul Botoșanilor, acolo unde conducea obștea o consăteancă de-a lui, stavrofora Teofana Scântei, şi apoi ca student teolog și tânăr doctorand la Institutul Teologic Universitar din București, într-o vreme când îmi începusem și eu studiile teologice.
Era sfătos, prietenos, amabil și plin de umor, atent cu toți cei pe care îi cunoștea, mai ales cu bunii săi colegi de seminar și facultate, cu unii dintre ei păstrând legătura neîntreruptă până în ziua de astăzi.
Am admirat la el dragostea deosebită dăruită satului natal, unde se află o frumoasă și monumentală biserică, ridicată prin grija unui preot iubit de enoriași și adeseori evocat, Emilian Moruz, exemplu de slujire a Sfântului Altar, dar și a oamenilor obidiți ai satului moldav, o lumină și o bucurie pentru alții, un luptător între preoţii demni din anii regimului totalitar.
Acestea se întâmplau pe când slujea ca Episcop-vicar la Iași consăteanul său Vlădica Adrian Hrițcu Botoșăneanul.
Urmând exemplul vlădicului Adrian, ajutat de câțiva consăteni, de prieteni și binefăcători, dar în special de minunatul bădiță Mihai Dămii Isodor, a reușit să înalțe mănăstirea închinată Preasfintei Treimi chiar pe dealul ce domină cetatea Știubienilor.
Au venit aici de-a lungul anilor arhierei și preoți mulți, chiar și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, dimpreună cu aproape toți cunoscuții lui, bucurându-se la sărbătoarea hramului acestei mănăstiri ca la propria zi aniversară, sau chiar mai mult decât atât.
Pe de altă parte, arată atenție și cinstire deosebite față de mănăstirea unde a devenit monah în anul 1998, făcându-i cunoscută istoria în mediile academice și bisericești, printre studenți, intelectuali, prieteni și apropiaţi de-ai săi, vorbind cu entuziasm de starețul şi călugării lavrei, pe unii dintre ei avându-i în chip special la inimă.
Ca un semn al binecuvântării, Vlădica Varlaam Ploieșteanul se numără printre puţinii arhierei născuţi într-o așezare care a mai odrăslit Bisericii încă un ierarh.
După știința mea în istoria Bisericii noastre întâlnim doar câteva cazuri (cetatea Bucureștilor, cetatea Aradului și Gledinul din Bistrița-Năsăud fiind între puținele exemplificări ale localităților privilegiate în acest sens).
De câte ori drumurile lui duc către Moldova, fie la mormintele părinților săi, pe care-i pomenește cu multă evlavie, fie la rudenii sau apropiați, nu uită să treacă și pe la Mănăstirea Neamț, locul unde a petrecut vreme de cinci ani învățând tainele teologiei și spiritualităţii ortodoxe, perioadă care ar putea fi socotită noviciat, cu multe participări la slujbele săvârșite de părinţii înzestraţi cu înalt simţ liturgic, la hramurile mănăstirii, la marile sărbători și la numeroase evenimente care s-au petrecut într-un pătrar de veac și mai bine.
Cred că Episcopul Varlaam Ploieșteanul va găsi (afla) răgazul necesar să aștearnă pe hârtie, cum a făcut deja, pe tablele inimii lui, bucuriile și tainele trăirilor în Hristos din spaţiul Mănăstirii mănăstirilor.