Ce este Biserica?
Cine se mai întreabă, se mai sinchiseşte astăzi de câte firi are Mântuitorul şi de felul în care sunt ele unite? Şi totuşi la Calcedon, în 451, vreo 630 de Părinţi s-au străduit să lumineze răspunsul la această întrebare, pentru ca să nu se cadă în erezie.
„Ce contează atât de mult câte voinţe sau câte energii erau în Hristos, doar tot de Hristos vorbim?“ În 680-681, timp de aproape un an, la Constantinopol, întruniţi în al VI-lea Sinod Ecumenic, 164 de episcopi şi-au bătut capul pentru a lămuri corect acest „amănunt“ teologic.
„Să mori pentru icoane? Ce exagerare! Oare nu se poate foarte bine şi fără ele, cum se vede pe la alţii?“ Ei bine, au fost şi din aceştia care au plecat la Domnul mărturisind cu viaţa lor icoanele şi, până la urmă, istoria le-a dat dreptate, dacă se ştie citi, cât de cât, această istorie, dacă citim cum se cuvine Hotărârea dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, semnată de peste 350 de episcopi. Asta după ce mai înainte, la Hieria, în 754, se afirmase într-un sinod ce ar fi trebuit să fie el cel de-al VII-lea ecumenic, în unanimitate, exact contrariul. Dar unii nu au avut linişte, nu s-au împăcat cu erezia, în ciuda chiar a unui sinod ce părea ecumenic, şi au impus reluarea discuţiilor, ajutaţi şi de sângele martirilor pentru icoane, vărsat din belşug. Dar astăzi… Astăzi oare cine ar mai muri pentru a mărturisi ortodoxia icoanelor? Vorbim doar despre ele, le „admirăm“, le păstrăm în muzee, iar marii pictori nici nu se gândesc măcar să le mai picteze.
Sau: „Ce mai contează o mică particulă, un que adăugat lui Filio“? Oare chiar merită să ne „certăm“ pentru atâta lucru, oare nu avem în continuare tot Sfânta Treime? Cum spunea o prietenă de-a noastră: „Bine că purcede!“
Şi încă: „Ce contează dacă vom considera harul lui Dumnezeu creat supranatural sau necreat, nu sunt astea oare numai discuţii oţioase, de teologi care trebuie să facă şi ei ceva, acolo, ca să nu pară că nu fac nimic?“
„Biserica? Ce importanţă are dacă este întemeiată pe credinţa dreaptă şi fermă în «piatra din capul unghiului», Hristos, sau pe «piatra» Petru (şi pe «vicarul» lui Hristos - Papa) sau, în general, pe un om oarecare, întemeietor de confesiune (Luther, Calvin etc.)?“
Şi apoi: „Slujbele astea sunt atât de lungi, de ce să nu le scurtăm? Noi trăim alte vremuri, nu mai avem timp, sunt doar atâtea alte lucruri pe care le avem de făcut, atâtea spectacole, atâtea canale de televiziune cu atâtea emisiuni, care cer timp, nu glumă. De Dumnezeu om avea noi timp pe lumea cealaltă…“
Dar: „Ce înseamnă posturile acestea, ce, suntem nebuni? Ele erau pentru cei de altădată. Timpurile de azi sunt mai complicate, mai grele.“ Totu-i să te împărtăşeşti, asceza poate să fie şi numai una interioară, şi pe aceea cine o vede, fraţilor? „Oare de unde ştii tu ce e în sufletul meu, când nici eu nu ştiu prea bine?“
„Duhovnici? Doar n-o să-i spun eu toate ale mele unui popă incult sau păcătos şi el! Eu comunic direct cu Dumnezeu, n-am nevoie de intermediari.“
„Anticlericalism? Un lucru nobil. Nu l-au practicat ei şi occidentalii? Şi uite ce societate prosperă au construit!“
„Băşcălia faţă de cele sfinte? Bine, dragă, dar noi ne folosim de ea numai ca să atacăm puterea, ştii, scopul e nobil, scopul scuză mijloacele.“
„Sfinţii Părinţi? Oamenii aceia, mărginiţi în teologia lor, sunt desueţi astăzi, redundanţi, nu ştiu de altceva decât de virtuţi şi păcate, de urcuş duhovnicesc, nu citează decât o singură carte, Biblia, sau se citează între ei. Citeşte mai bine ce spun Steiner, şi Guénon, şi Glucksman, şi Cioran, şi… e mult mai interesant, mult mai actual.“
„Canoanele? Păi ele, domnilor, sunt în mare parte căzute în desuetudine. Sunt nişte mofturi bune pentru călugări. Lumea de astăzi nu mai este cea de altădată, e mai dificilă. Noi avem atâtea alte probleme de rezolvat.“
Cam aşa şi în multe alte feluri asemănătoare ni se vorbeşte astăzi de către cei pentru care Biserica este doar un decor istoric sau etnic, dar, adesea, şi de către oamenii din interiorul Bisericii, care o reprezintă.
Cei care lucrează în domeniul ştiinţei ştiu ce înseamnă într-o lungă demonstraţie sau într-un calcul un singur semn greşit, la ce rezultate greşite, uneori catastrofale, poate conduce o „scăpare“ ca aceasta. Un muzician ştie ce înseamnă o notă sau un acord greşit în ansamblul unei compoziţii sau al unei execuţii. Pictorul ştie cum o tuşă nelalocul ei sau o linie scăpată de sub control poate compromite întreg tabloul. Atleţii, încă, ştiu şi ei ce înseamnă un pas greşit, ce înseamnă adesea o diferenţă de un centimetru sau de o secundă, cum lipsa de concentrare într-un moment decisiv poate face să eşueze o muncă îndelungată cu sacrificiile aferente. Şi probabil că acelaşi lucru se petrece în diferite alte domenii de activitate. Tonul unei spuse, de pildă, poate produce dezastre. Toţi aceştia ştiu să deosebească şi să preţuiască „nuanţele“. Şi totuşi, cei mai mulţi dintre ei, atunci când este vorba de credinţă, nu le mai sesizează, ba mai mult, chiar nu observă, adesea, nici abaterile grosiere.