Ce îi lipseşte omului?

Tânărul din Evanghelie pare ca mai toţi oamenii cu dare de mână din societatea noastră de azi. Un om care are succes în viaţă, fie că e moştenit de la părinţii care l-au lansat cu un mare „avantaj” faţă de ceilalţi semeni, fie că a muncit şi a reuşit să ajungă la performanţe care să-l propulseze în lumea fină a celor câteva procente de „aleşi”. Aş merge chiar un pic mai departe şi aş asemăna starea tânărului din Evanghelie şi cu clasa de mijloc din ţările dezvoltate, chiar din România, deşi mulţi nu sunt de acord că la noi există o clasă de mijloc. Comparând, totuşi, nu doar cu ţările africane, ci şi cu istoria relativ recentă, majoritatea celor care au un salariu aproape de media pe economie o duc la noi în ţară fără nevoi deosebite şi permiţându-şi, chiar dacă sprijiniţi de creditele bancare, cam tot ceea ce tânărul de acum două milenii nici măcar nu visa. Dar asta se datorează felului în care a avansat civilizaţia, până la urmă.

Problema tânărului rămâne însă deschisă, indiferent de sursa veniturilor sale sau de capacitatea lui de muncă. El nu ştie ce este mai bine să facă pentru ca viaţa lui să aibă sens şi mai ales pentru ca viaţa lui să nu se sfârşească. Până la urmă, întrebarea tânărului este despre nemurire, chiar dacă bănuim că el se referea la cu totul altceva atunci când L-a întrebat pe Hristos despre acest lucru. Cert este că avea o căutare, o căutare sinceră şi era drept, în toată puterea cuvântului. Când spune că a păzit „toate acestea” din fragedă copilărie trebuie să credem pe cuvânt, mai ales că Mântuitorul nu pune la îndoială cuvintele lui, ci, dimpotrivă, îl cheamă să fie ucenic apropiat, dar numai după ce va fi reuşit să se dezlipească de toate averile sale. Mântuitorul îşi dă seama că e foarte puţin probabil să răspundă afirmativ chemării Sale, dar îi lansează provocarea pe care, dacă o accepta, tânărul reuşea să dobândească fix acel lucru pentru care venise. Iisus nu-l păcăleşte, chiar dacă ştie că îi va fi foarte greu. Faptul că le spune ucenicilor după aceea că aceia bogaţi vor intra cu anevoie în Împărăţie, iar aceia se şi miră, fiind siguri la rândul lor de faptul că dreptatea care vine din păzirea cu străşnicie a poruncilor este mai mult decât suficientă pentru mântuire, ne dovedeşte încă o dată că drumul spre Împărăţie este altfel decât ne putem noi imagina. De aceea şi completarea „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” vine să ofere curaj celor care caută cu sinceritate calea cea adevărată. Ucenicii erau aproape siguri că un astfel de om, curat, darnic, plin de virtuţi şi talente, trebuie să fie sigur de Împărăţie. De aceea, atunci când aud opusul sunt atât de uimiţi şi întreabă: „Cine se poate mântui?”.

Domnul însă e darnic şi nu ţine cont atât de faptele omului, cât mai ales de inima cu care se înfăţişează în faţa lui. Tâlharul de pe cruce nu a avut timp să facă fapte demne de Împărăţie, dar a reuşit să spună un singur cuvânt bun, suficient ca Hristos să vadă prin ochii lui suferinzi o inimă bună, care a trăit greşit din motive ce poate nu ţineau de ea. De aceea l-a şi învrednicit anume pe el să fie cel care deschide poarta Raiului.