Ce lăsăm de moștenit
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). Este doar una dintre învățăturile cuprinse în capitolul 5 al Evangheliei după Matei, învățături care pot fi considerate încurajări, ca să nu credem cumva că a fi blând, de pildă, e menit a ne crea un handicap.
O vorbă românească zice cu năduf: „Omul dacă-i bun, e prost!” N-o luați în serios, e doar o zicere la supărare. Credeți mai degrabă ce ne-a transmis Fiul lui Dumnezeu și dați-mi voie să vă amintesc și celelalte îmbărbătări-promisiuni ale Lui din aceeași împrejurare:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiți cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor”.
Până a ajunge însă în Împărăția cerurilor, trăim aici, pe pământ, și nu este lipsit de rost să ne punem problema ce facem cu el astfel încât cei blânzi dintre noi să îl moștenească în cât mai bună stare.
Își propun aceste rânduri să fie un articol ecologist? Nu neapărat, pentru că nu e vorba doar despre poluarea apelor, uscatului și aerului, ci și despre multe alte forme de poluare, inclusiv cea morală. Nu numai natura-natură este afectată, ci și natura umană, ființa umană în profunzimile ei sufletești, spirituale și mentale.
Și cum? În primul rând prin zăpăcirea valorilor. Oamenii din trecut par să fi avut valori mult mai clar definite, și asta indiferent de clasa socială căreia îi aparțineau, indiferent dacă erau săraci ori bogați, cultivați ori fără de carte. Sigur, poate că valorile enciclopedistului Ion Heliade Rădulescu - e primul nume care mi-a venit în minte - nu erau aceleași ca ale unui pălmaș, dar și unul, și celălalt aveau scări de valori bine definite și conturate, conform cu starea spirituală, materială și fizică a fiecăruia.
În timp, diferențele dintre grupurile sociale au ajuns să conteze tot mai puțin. În orice caz, s-au așezat undeva la baza existenței noastre ca națiune o serie de valori incontestabile. Sigur că nu oricine poate să facă o exegeză a scrierilor lui Mihai Eminescu, sigur că unii știu să recite doar „Somnoroase păsărele”, în vreme ce alții îți pot spune pe de rost întreg „Luceafărul”, dar cine ar putea să-l conteste pe poet, un adevărat simbol național?
Ei, bine, acum există asemenea contestări! Am putea ridica din umeri, spunându-ne că asta e, unii vor să se bage în seamă și au găsit calea de a încerca să-l demitizeze pe Eminescu. Dar e mai complicat și mai grav decât atât, căci pe lângă contestarea incontestabilului, se mai petrece un fenomen, mult mai larg și cu efecte mult mai nocive: înlocuirea adevăratelor valori cu unele de mucava, butaforice, frivole. Nu cred că e nevoie să dau detalii.
Așadar, ce lăsăm în urmă, ce lăsăm de moștenit: un Pământ cu ape curate și o memorie colectivă dominată de cultură sau râuri pline de chimicale și admirația față de paparude în paiete?
Ar cam trebui să răspundem, fiecare dintre noi, la această întrebare.