Ce se va întâmpla cu noi?

Sunt obosită. Mă întorc spre casă cu bucuria de a pleca de acolo. Ajung la metrou. Lângă mine, pe scaun, se aşază o doamnă. Începe să citească ziarul distribuit gratuit. Fără să vreau, privirea îmi cade pe titlul unei ştiri micuţe: "Muncitorii pregătesc mutarea "Crucii Secolului". Şase parcări subterane în trei ani." Deasupra ştirii, o fotografie în care, într-un colţ, erai tu - micuţa, frumoasă şi demnă. În jurul tău, pământul fusese deja întors pe dos. O imensitate de camion se oprise în faţa ta şi câţiva oameni se pregăteau, parcă, să tragă de tine. Inima începe să îmi bată cu putere. Mi se face rău. Îmi aduc aminte de alte lucruri bune din viaţa mea pe care le-am pierdut. Mă cuprinde, din nou, frica şi durerea apropierii unui nou sfârşit.

Anul acesta, în prima zi de lucru am văzut că începuseră o serie de lucrări. Şi cu toate că aveam un presentiment înspăimântător, alegeam să trăiesc cu speranţa că nu vor îndrăzni să se atingă de tine. Ba dimpotrivă, aşteptam să amenajeze spaţiul verde din jurul tău, pentru ca astfel să arăţi şi mai frumoasă. Vedeam totul ca pe o posibilă formă de recunoaştere, de preţuire, de recunoştinţă şi ca pe un posibil omagiu. Însă micuţa ştire a reuşit să îmi spulbere orice speranţă. Era, deci, adevărat. Voiau să te ia de acolo şi să te ducă cine ştie unde, în afara drumului meu. Trebuie că oamenii nu au înţeles nimic. Au trecut zilnic pe lângă tine şi au refuzat să asculte povestea pe care, în demnitate şi cu constanţă, alegeai să o spui mereu. Ce se va întâmpla cu tine? Unde te duc? Vor avea grijă de tine? Cui îi vei mai povesti? Vei spune aceleaşi lucruri ca acelea pe care mi le spuneai mie? Ce se va întâmpla cu mine? Împreună cu tine reuşisem să construim o poveste - şi era una dintre cele mai intime şi mai frumoase, aşa cum sunt mai toate cele trăite în vreme de război. Era o poveste spusă de tine şi ascultată de mine într-o înţelegere şi o construcţie constantă. Era o poveste a cercului - ca şansă permanentă a ovoidului - ca simbol al vieţii, a oului brăzdat în mijlocul său de o cruce - ca simbol al sacrificiului personal asumat şi, mai apoi, al darului ca taină. De fiecare dată, mă provocai să trăiesc povestea cercului orizontal, obligându-mă astfel să trec mai întâi prin parc pentru a recunoaşte lumea naturalului, iar mai apoi pe lângă marile clădiri de sticlă ce îmi vorbeau despre o altă lume - mult mai artificială şi mai rece. În ultimii 3 ani, în fiecare săptămână, cel puţin 5 zile pe săptămână, ne întâlneam şi vedeam cum îţi păstrai povestea în taină şi nu doreai să mi-o descoperi decât dacă, la rândul meu, alegeam să trăiesc povestea cercului şi a sacrificiului şi a mişcării şi a îndârjirii. Abia atunci, reuşeam să te văd în plenitudinea darurilor tale şi abia atunci reuşeam să pătrund dincolo. În fiecare zi îmi promiteai că dacă voi alege să nu mă despart de tine, dacă voi alege mişcarea şi sacrificiul, tu îmi vei descoperi, în taină, "lumea de dincolo". Era o poveste pe care mă obişnuisem să mi-o spui aproape zilnic în ultimii 3 ani, devenind astfel punctul meu de plecare, punctul de reper, piatra de rezistenţă şi salvarea mea. Îmi simt sufletul greu şi mă întreb ce se va întâmpla cu noi. Aş vrea să am forţa de a-ţi învinge neputinţa de a nu pleca şi de a face în aşa fel, încât nimic să nu se schimbe. Aş vrea să-ţi aminteşti că eu nu-ţi spun "Nasturele", aşa cum fac ceilalţi. Că eu am nevoie de tine.