Ce și cum îi învățăm pe copiii noștri?

E departe de-a fi o întreba­re retorică. Dacă Samuel P. Huntington ne amenința cu „Ciocnirea civili­za­țiilor” - parțial petrecută între timp, dar, mult mai important, depășită de realitate, mai ales în ceea ce privește diversitatea ciocnirilor -, trăim de ceva vreme și o veritabilă ciocnire între concepțiile privind educația.

În primul rând, se pare că au dispărut cei 7 ani de-acasă. Grija, ca să nu spun obsesia societății contemporane - de la noi și de aiurea - de a-i face pe cei mici să învețe cât mai repede cât mai multe nu va fi satisfăcută complet, probabil, decât când aceștia vor ajunge să-și dea doctoratul prin clasa a cincea. La vremea aceea, nostalgicii vor suspina: „Hei! Unde-s cei 3 ani de-acasă...?!”

Evident, nu-i vorba doar de acel an căruia i se spune clasă pregătitoare, dar într-un soi de act ratat a fost numit și clasa zero. Timpul petrecut acasă n-a fost doar scurtat calendaristic, ci și înlocuit aproape cu totul: în afară de grădiniță, a apărut și s-a extins sistemul after school, apoi simetricul lui, before school, mai lipsește (deocamdată) și ceva instead of school, adică în loc de școală.

Oricum, fapt e că adolescenții și chiar copiii - ce să mai zicem de tineri! - petrec tot mai puțin timp cu părinții lor, căci și unii, și ceilalți dau pe-acasă mai mult ca să doarmă, eventual după câteva ore de TV, respectiv de navigat pe internet și de jocuri electronice. Realitatea virtuală e la putere în condițiile în care surata ei, realitatea reală, nu arată prea bine din aproape nici un punct de vedere.

Puțin-puțin, dar ce facem în acest puțin timp? Copiii ne sunt miza cea mai importantă, pentru ei facem ceea ce facem (atunci când n-o facem doar pentru orgoliul nostru și ca să demonstrăm ceva cui­va), deci e normal să ne punem problema ce și cum îi învățăm. Mai sunt valabile modelele clasice de educație sau duc ele la inadaptare, așa cum susțin unele teorii pedagogice de azi, în sensul că-i învață pe copii să se poarte civilizat, politicos și cinstit și apoi ei se trezesc într-o lume care nu doar că nu premiază civilitatea, polite­țea și cinstea, dar uneori chiar le amendează cu severitate? Luați exemplul cel mai banal (din păcate!): îi învățăm să nu fie bătăuși și ei devin victimele bătăușilor.

Dar nu e asta singura dilemă. Conform unor teorii foarte răspândite, n-ar trebui să le spunem niciodată „Nu” și n-ar trebui să le interzicem nimic, că îi traumatizăm. Valabil oare și pentru băgatul degetelor în priză? Dar pentru fumat și consumul de alcool? Dar pentru droguri? Nu cumva vor fi mai traumatizați dacă nu le spunem niciodată „Nu”?

Firește - mă grăbesc să precizez -, tonul face muzica. „Pentru că așa spun eu!” e un „argument” extrem de nefericit, care de multe ori duce la efectul contrar celui scontat. Un pericol, o apucătură proastă, un comportament greșit trebuie prezentate sub o formă de tipul „Ar fi mai bine să nu faci asta”, cu argumente solide și cu răbdare.

Dar înainte de asta și de orice alt demers parental trebuie să ne străduim să știm cât mai bine ce simt și ce gândesc copiii noștri, ce le place, ce-i amuză, ce-i supără, ce-i întristează, ce-i doare, ce-ar vrea să facă și ce-ar dori să nu li se facă.

Nu e datoria lor să ne înțeleagă pe noi, ci a noastră să-i înțelegem pe ei. Dacă reușim asta, va conta mai puțin câți ani de-acasă au în mod concret.