Ce sunt epitimiile sau canoanele de spovedanie şi cum se aplică ele astăzi? (II)
Canonul de pocăinţă, sau epitimia, trebuie înţeles, administrat de către duhovnic şi primit de către penitent ca un medicament care îl ajută să-şi redobândească sănătatea sufletească şi, uneori, cea trupească, afectată de boala păcatului. Legătura dintre păcat, ca boală a sufletului, care atrage şi asupra trupului suferinţe grele şi îndelungate, o arată Mântuitorul Însuşi atunci când odată cu iertarea păcatelor vindecă şi boala trupească: „Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu...“ (Marcu 2, 10-12). Relaţia dintre păcat, boala trupească, iertare şi vindecare este reflectată şi în rugăciunile Tainei Sfântului Maslu, Taină oficiată pentru vindecarea trupului, în care cerem lui Dumnezeu ca să dea celui bolnav, odată cu tămăduirea bolii trupeşti, şi iertarea păcatelor. Aşa cum bolile trupeşti se vindecă sau se ameliorează prin tratamente prescrise de medici, tot astfel, bolile sufleteşti, cauzate de păcate, se ameliorează şi se vindecă prin tratamente duhovniceşti prescrise de doctorii sufletelor. Acest înţeles ni-l oferă Canonul 102 Trulan, canon care trebuie cunoscut, citit şi recitit iară şi iară şi de preoţii duhovnici, şi de credincioşii care vin să se spovedească. Iată ce spune canonul: „Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicând (tratamentul, n.n.) în chip disproporţionat... să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de multe feluri şi deosebită şi odrăsleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din care răul se revarsă şi se lăteşte mai departe, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte pricepere medicală în privinţa sufletului, mai întâi să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau dimpotrivă, (dacă) prin moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze în ce chip se îngrijeşte el între timp de întoarcerea sa, şi de nu se împotriveşte medicului, şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doctoriilor puse asupra ei, şi aşa să măsoare milostivirea după vrednicie. Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea pastorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdii a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la viaţă şi la dispreţuirea ei; ci la orice caz să stea într-un chip împotriva patimei, ori prin doctoriile cele mai amare... ori prin cele mai delicate şi blânde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei, cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte pe omul cel chemat către strălucirea cea de sus...“
În cele din urmă, canonul de pocăinţă trebuie înţeles, administrat şi primit ca un mijloc de creştere duhovnicească şi apropiere de Dumnezeu. Înmulţirea rugăciunii, lectura ziditoare, cugetarea la moarte şi la judecata lui Dumnezeu, faptele de milostenie, convorbirile cu preoţii, monahii şi credincioşii îmbunătăţiţi, deasa spovedanie şi, după caz, îndesirea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului îl ajută pe credinciosul eliberat de păcate, prin Taina Spovedaniei, să redevină fiul iubit al Părintelui ceresc, vrednic să poarte haina cea nouă, inelul în dreapta sa şi încălţăminte în picioarele sale (Luca 15, 22).
În administrarea epitimiei, duhovnicul trebuie să fie chibzuit şi prudent, să ţină cont de personalitatea şi de particularităţile fiecărei persoane (vârstă, caracter, temperament, cultură, religiozitate, condiţie socială etc.), de felul şi gravitatea păcatului şi de aplecarea credinciosului spre îndreptare. Măiestria pastorală a preotului se descoperă şi se afirmă deplin în scaunul Spovedaniei, în special în aplicarea rânduielilor canonice. Dacă normele canonice, care au caracter general, nu sunt adaptate cazurilor concrete şi nu sunt aplicate într-o manieră pastorală, ele devin „literă care ucide“.
Acordarea unui canon de pocăinţă celui care se mărturiseşte şi însuşirea lui cu smerenie şi cu ascultare de către penitent sunt o necesitate. În prezent sesizăm uneori tendinţa de a minimaliza gravitatea unor păcate şi de a considera canonul depăşit, învechit. În astfel de situaţii se cuvine ca preotul să fie şi mai atent şi mai responsabil. Păcatul incestului săvârşit în Corint, în timpul Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 5), este la fel de grav şi astăzi, pentru că noi nu ne raportăm la societatea în care trăim, care poate fi atee, laxă, secularizată etc., ci la Hristos Care ieri şi azi şi în veci rămâne Acelaşi. Aşadar, duhovnicului îi revine responsabilitatea de a îmbina în mod prudent blândeţea cu stricteţea (iconomia cu acrivia) spre mântuirea credincioşilor încredinţaţi lui ca să-i păstorească. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)