Cea mai frumoasă zi de pe pământ

Zile în șir a umblat Pelencea cel tânăr prin pădure și pe câmp ca să culeagă viorele, tămâioare, calomfir, cocărăi și alte flori de care avea nevoie. Nu le-a găsit pe toate cele din cântec, dar le-a înlocuit cu altele.

Loitrele le-a făcut din frunze de lipan. Draghinele din fire de alior. Iar șușleții din pelin. A ieșit o căruță amară! Mai degrabă din cauza vremurilor decât a florilor folosite.

„Mi-am pierdut mințile!”, și-a spus el singur. Mai nimerit ar fi să pictez flori pe căruțe decât să înjghebez căruțe din flori. Asta e cu putință numai în cântece. 

Și s-a apucat de pictat.

Celor din sat le-a plăcut ideea. A fost de ajuns să vadă prima căruță îmbrăcată în flori, ca să-și dorească să înflorească și căruțele lor! Și nu se întâmpla asta doar primăvara. Căruțele înfloreau și-n restul anului. Era ca și cum viața le era făcută doar din zile-primăvară, deși nu se întâmpla deloc așa. În ciuda florilor de pe loitre, căruțele aveau și zile-toamnă, și zile-iarnă destule.

Îndeosebi atunci când vedeai lungit în ele câte un bătrân pe care fiul îl ducea la oraș la doctor. Dar cele mai urâte zile erau atunci când vedeai lungit în căruță un om tânăr sau chiar un copil cu mâinile împreunate pe piept. Simțeai cum ți se strepezește sufletul, așa cum simțea atelierul de tâmplărie acum, când se gândea la toate acestea.

Cum să-i ducă grădinile pe oameni la groapă? Fiindcă asta păreau să fie căruțele pictate de Pelencea, grădini mereu înflorite, ce se mișcau de colo până colo prin lume. O dată pe an, într-o zi-vară, care era ziua de Rusalii, florile de pe căruțe căpătau miros. Cu o condiție însă, căruța să fie plină de copii, pe care să-i ducă, de îndată ce se lumina de ziuă, la bâlciul din Alexandria, care pica în aceeași zi cu Rusaliile.

Cu cât se îndepărta căruța de satul de pe măgură, apropiindu-se de oraș, cu atât devenea mai pătrunzător parfumul florilor de pe obloanele ei. Nu exista drum pe care să nu se simtă prezența miresmelor, căci veneau căruțe de pretutindeni și, grele de bucuria copiilor de a se întâlni din nou cu călușeii în care nu se mai dăduseră de anul trecut, se scuturau, ca să poate face față încărcăturii, de mirosul florilor, împânzind drumurile cu el.

Era cea mai frumoasă zi-primăvară de pe pământ! Din toate felurile de viață în care existau astfel de zile. Și din cea a oamenilor. Și din cea a căruțelor. Și din cea a grădinilor. Și din cea a mormintelor, căci nu rămâneau nici ele indiferente la viața vie din jur. Sigur nu, dacă e să vorbim despre cele din cimitirul de la poalele măgurii. (Fragment din romanul Goarna lui Tuturuz, în curs de apariție la Editura RAO)