Cealaltă Românie
Diaspora creează, în continuare, emoție. Mai ales când e decuplată de politic, adică de dihonia partizanatului. Ea este tulburător de emoționantă atunci când se roagă, când Îi cântă lui Dumnezeu, când se cuminecă, când își poartă copiii la biserică. Atunci diaspora nu mai este un grup răzleț prin lume, nu mai este o comunitate mică și fragilă, ci este expresia unei ţări puternice, a unei identități tefere, a unui ethos unic: Răsărit în plin Apus, limbă latină unică între alte limbi, troiță smerită între trecătorii grăbiți. Cu alte cuvinte: mărturisire perpetuă, cu nod în gât și privirea țintă, înainte.
Regensburg este un oraș bavarez nici mare, dar nici mic, nici frumos, dar nici urât. Are un centru istoric foarte bine conservat, ferit de distrugerile celui de-Al Doilea Război Mondial, cu a doua mare catedrală gotică a Germaniei, după cea din Köln. Interesant este faptul că Biserica Romano-Catolică deține un număr imens de clădiri în „buricul târgului”, însă se luptă cu un absenteism cronic: oamenii nu mai vin la slujbele Bisericii. Mai mult, circa o jumătate de milion de nemți își declină anual apartenența la vreo formă de credință organizată. Dunărea străbate Regensburgul, și pentru românii de aici și din împrejurimi (vreo 20.000 de suflete) este artera lacrimilor, dar și a speranței care unește vieți trecute cu biografii prezente și cu existențe viitoare. În apele limpezi ale mărețului fluviu se oglindesc chipuri care vor coborî la vale, purtate de memoria apei, revărsându-se în delta amintirilor neamului întreg - risipit acum, dar refăcut simbolic de curgerea undelor. Apa e viață, iar viața nu se oprește niciodată din lunecarea ei...
Am pătruns în intimitatea ritualică, dar și profund umană a parohiei românești de acolo, înființată acum mai bine de 35 de ani de către un minunat preot: Alexandru Câmpeanu, cu hramul „Sfânta Treime”. Comunitatea liturgică românească funcționează în cadrul Bisericii „St. Matthias” (fostă mănăstire a clariselor), iar la începuturi aici a fost stabilit și sediul Mitropoliei Germaniei și Europei de Nord. În prezent, preot paroh este Petru-Florin Zaiț, un ardelean pursânge atât în credință, cât și în seriozitate, secondat de diaconi și curatori de cea mai bună calitate. Aici se naște întrebarea: cum dintr-un număr mic de creștini poți găsi în diaspora un număr mare de oameni vrednici de acest nume, care își sacrifică timpul și resursele (acolo chiar e o luptă zilnică pentru supraviețuire) pentru a se pune în slujba comunității și a lui Dumnezeu, care trăiește în fiecare dintre semenii lor? Poate o anume abordare serioasă a vieții în general, poate instinctul de a păstra unitatea și coeziunea grupului ca șansă mai bună de supraviețuire, poate o credință mai tare, distilată prin filtrele și durerile depărtării?
Eu unul mi-am ținut discursul mărturisitor sâmbătă seara și predica duminicală (cu binecuvântarea IPS Serafim) și am putut să observ mai bine pulsul liturgic al comunității. Implicarea în Sfânta Liturghie printr-o frumoasă cântare, atitudinea de zi a sărbătorii evidente, numărul mare de copii aduși la cuminecare, distanțele străbătute pentru a ajunge la slujbă, starea de rugăciune adâncă și asumată și, mai apoi, agapa frățească de lăsatul secului au vorbit despre oameni mai mult decât ar fi făcut-o toate sondajele sau interviurile din lume. Și mai trebuie spus cu exactitate: Hristos îi adună pe creștini prin slujitorii Săi. Nu e nimic magic aici, ci doar vocație sacerdotală autentică, fără ifose și închipuiri, fără odihnă și fără condiționări. Bunăoară, fratele Gheorghe din Văcărești (lângă Târgoviște), ajuns aici în 2017 și nedus la biserică în viața lui anterioară, „valahă”, este lipit acum de comunitate doar prin dragostea și respectul purtate părintelui Zaiț. Și ca el, mulți alți creștini atașați de parohie pe această cale. E drept că și preotul slujitor nu slăbește nici o secundă frâiele liturgice și releele comunitare, sărind și-n foc pentru enoriașii lui - și oamenii realizează că nu sunt singuri, nici abandonați. Că biserica lor este pluta de salvare din orice necaz sufletesc, dar și nava amiral cu care merg implacabil spre mântuire. Ei și cei câțiva nemți get-beget (unul este chiar diacon) care realizează că etnia nu înseamnă nimic față de unitatea în fața potirului și că identitatea nu se joacă la ruletă rusească, văzând mai apoi ce iese din amestecul de manele, tricolor, bundițe și sarmale de pește... Identitatea ne-o conferă credința în Hristos și unica, frumoasa noastră limbă română. Aici ne regăsim pe coordonatele neamului creștin deștept, nu în forme fără fond, sclipici fără lumină interioară, beteală fără brad autentic, zurgălăi la sanie în plină vară...