Cearta lumii și strigătul credinței
Duminica a 31-a după Pogorârea Sfântului Duh (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43
În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un om ședea lângă drum, cerșind. Și auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.
Pasajul cuprins în Sfânta Evanghelie de la Luca e unul scurt și ne așază în fața icoanei vindecării unui orb care trăia din generozitatea trecătorilor ce intrau și ieșeau din Ierihon: „pe când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind” (Luca 18, 35). Nu e prima dată când un nevăzător își află alinarea în mila și dragostea Fiului lui Dumnezeu. Să ne amintim de cei doi orbi de la Matei (9, 27 și Mt. 20, 30), de cel demonizat, orb și mut, orbul de la Betsaida, pomenit de Marcu (8, 22), Bartimeu orbul, fiul lui Timeu (Mc.10, 46), sau de orbul din naștere amintit de Ioan (In. 9, 1). Prin urmare, nu suntem în fața unui eveniment unic și excepțional din activitatea Mântuitorului, ci a unuia din multele consemnate de Sfinții Evangheliști. Și atunci, poate ne întrebăm de ce au ales Sfinții Părinți să-l introducă în lecționarul duminical? Ce mesaj are pentru creștinul de astăzi această relatare?
Vederea prin credință și recăpătarea vederii fizice
Cu siguranță textul conține mult mai multe învățături decât cele pe care dorim noi să le evidențiem, dar, în aceste rânduri, ne vom concentra asupra a două momente cuprinse în următoarele versete: „Și el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Lc. 18, 38), respectiv „și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Lc. 18, 39).
De ce aceste versete? Vom înțelege din rândurile care urmează. În primul rând, în ce-l privește pe orb, nu știm de cât timp căzuse sub această grea cruce a cecității, cert este că era unul din marginalii Ierihonului. Trăia din cerșit, din mila oamenilor și zilnic, pe lângă mizerie și oprobriu, se încovoia sub o singurătate nimicitoare. Sfântul Evanghelist Luca nu ne spune dacă vorbește despre un orb din naștere sau despre unul care a fost atins de orbire ca urmare a unei boli. Poate nici nu e important acest lucru, dar aflăm că dorința lui de vindecare era puternică, „Doamne, să văd!”, iar Mântuitorul îi răspunde: „Vezi! Credința ta te-a mântuit” (Lc. 18, 42). Ce face orbul să-L convingă pe Mântuitorul de credința sa, ce se petrece în sufletul lui, ce etape parcurge pentru a „smulge” vindecarea din puterea cuvântului Mântuitorului?
Pentru a înțelege mai bine, ne vom întoarce la textul Sfântului Luca. Ni se spune că, „auzind”, „a întrebat” și „a strigat”. Ce a auzit? A auzit mulțimile, ne spune textul. Așa este! Dar a auzit dincolo de mulțime, am îndrăzni să spunem. Nu era prima dată când auzea mulțimile trecând pe drumul Ierihonului, însă, de această dată, mulțimea murmura altfel, se comporta altfel, se agita diferit. Parcă mai liniștit! Mișcarea mulțimii îl îndeamnă să întrebe. Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Cine dorește să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Și Sfântul Luca ne dovedește că este adevărat. Orbul din Ierihon întreabă și află că în apropierea lui era Izvorul vieții, Salvatorul, Singurul care putea să-i înțeleagă durerea și să-i aline plânsul ochilor lipsiți de lumină. Și strigă către El: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Lc. 18, 38).
Orbul din Ierihon însumează paradigma clasică a omului ce se află pe calea mântuirii. Anume, omul care se preocupă de existența și prezența lui Dumnezeu, omul care e sensibil la ce aude și întreabă cum poate să se mântuiască, omul care strigă din rărunchii săi către Dumnezeu, în speranța că va dobândi mântuirea. Dar drumul spre Hristos, și știm bine acest lucru, e anevoios și deloc lipsit de încercări. În cazul orbului, mulțimea care a dat semnalul prezenței lui Hristos, prin „cei care mergeau înainte”, cel mai probabil ucenici ai Mântuitorului, se interpun între orb și Vindecător.
La certarea egoistă și nedreaptă trebuie să avem urechi surde
Putem presupune că era deranjant strigătul orbului pentru cei care doreau să audă cuvintele Învățătorului, dar era cu atât mai deranjant cu cât lumea nu înțelegea că strigătul venea din străfundurile ființei. Omul ce simțea aproape vindecarea și chiar credea că această vindecare este posibilă.
„Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă”, ne spune Sfântul Luca. Aude, oare, orbul cearta lor? Se lasă el intimidat de strigătul semenilor ce nu înțeleg importanța momentului, ci încearcă să consume egoist prezența lui Hristos? Certarea e auzită, dar pentru că nu e cearta drepților (Ps. 140, 5), e ignorată și orbul lasă glasul lui Dumnezeu să răsune în străfundurile sale. Nu întâmplător, Sfântul Isaia Pustnicul spunea: „Urăște cuvintele lumii, ca inima ta să-L vadă pe Dumnezeu” (Isaia Pustnicul, Filocalia 12).
Pentru a simplifica puțin, vom spune că cearta aplicată orbului nu e altceva decât ispita ce se ivește pe cale. Stăvilarul acela care se ridică pentru a zădărnici întâlnirea cu Dumnezeu. Ilie Ecdicul atrăgea atenția prin aceste cuvinte: „Nici un creștin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aștepte totdeauna ispita, ca atunci când va veni să nu se mire și să nu se tulbure, ci să rabde cu mulțumire osteneala necazului și să înțeleagă ceea ce zice, cântând cu prorocul: «Cearcă-mă Doamne, și mă ispitește» (Ps. 25, 2). Căci nu a zis «Cercarea Ta m-a răpus», ci «m-a îndreptat până la sfârșit»” (Ilie Ecdicul, Filocalia 4). Mergând cu aceste cuvinte mai departe, înțelegem din atitudinea orbului că atunci când vine vorba de relația noastră cu Dumnezeu, urechile să ne fie surde la cearta nedreaptă a semenilor, iar ochii lăuntrici să scruteze zările.
Pericopa de astăzi nu e, așadar, relatarea unei vindecări oarecare, ci descrierea relației dintre om și Hristos, dintre Biserică și Mântuitorul. Biserica, prin credincioșii ei, trebuie să facă față, în primul rând, la cearta lumii, o ceartă nefirească, dar care exploatată duhovnicește poate întări aripile credinței. „Cine iubește certurile iubește păcatul; cel ce ridică glasul își iubește ruina” (Pilde 17, 19), ne spune înțeleptul Solomon.
Dacă ar fi să ne referim la contemporaneitate, vom vedea că acum, la ceas centenar, creștinii se află în postura orbului cu mâna întinsă spre Hristos ca urmare a strigătului „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-ne!”, iar mulțimea ne ceartă, ne spune să tăcem. Ne lasă să înțelegem că nu e deranjată de mărturisire, ci de gălăgie, nu e deranjată de fondul problemei, ci de forma în care este ea prezentată. Să fie așa? Să cedăm în demersul nostru de obținere a vindecării, de unire cu și în Hristos, doar pentru că suntem certați, o ceartă ce vine, așa cum spune Solomon regele, din iubirea păcatului? Dacă ar fi fost să ne plecăm urechea la cearta neamurilor, poporul nostru nu ar fi celebrat astăzi Centenarul, și nici Catedrala Neamului nu am fi văzut-o ridicată. Iar în ce privește mântuirea, toți cei care s-au poticnit în vorbele lumii au uitat de cuvintele: „Urăște cuvintele lumii, ca inima ta să-L vadă pe Dumnezeu” (Isaia Pustnicul, Filocalia 12).