Ceea ce nu se poate fotografia şi nu se poate spune în cuvinte

Citeam zilele trecute o ştire despre un parc, rezervaţie naturală din California, cu arbori giganţi de sequoia, care împlineşte în acest an 100 de ani de la înfiinţare, şi mi-am adus aminte de senzaţia uluitoare pe care am simţit-o, acum câţiva ani, când am avut ocazia să vizitez o pădure de sequoia. Am avut trăirea pe care o ai când păşeşti pentru prima dată într-o biserică în care nu ai mai fost. Liniştea era monumentală, iar pacea, copleşitoare. Sus, lipsea cerul. Pentru ca imaginea să fie, cât de cât, completă, trebuie să spun că arborii de sequoia din parcul american au vârsta de câteva mii de ani (5-6.000 de ani, potrivit unor cercetători), fiind consideraţi cele mai vechi organisme existente pe Pământ, cu o înălţime de 145 de metri şi cu circumferinţa tulpinii de până la 38 de metri. Pe platforma netezită a unui ciot de Sequoia Gigantea, cu un diametru de 16 metri, se poate face o parcare pentru 12 maşini.

De liniştea pe care am trăit-o atunci îmi aduc aminte în fiecare an, în perioada Sfintelor Paşti. Doar sărbătoarea Învierii Domnului, anticipată de pregătirile pe care le facem, aduce în suflete o linişte comparabilă cu cea a arborilor gigantici, martori de mii de ani ai acestei lumi zbuciumate. Cert este că în Săptămâna Mare, când ne pregătim trupul şi sufletul înăsprind postul, intrăm cu toţii într-o atmosferă specială, aparent agitată. Lumea face cumpărături, ţine post, face curăţenie, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, merge la denii, caută miel pentru masa de Paşti, vopseşte ouăle, pregăteşte cozonaci şi pască. Totul este ieşit din comun în aceste zile. În preajma Paştelui, sufletul, mintea şi trupul nostru intră într-o altă dimensiune. Ne aducem aminte de copilărie, ne apare, în frânturi, bunica de la ţară cu rânduielile ei, care ne păreau atunci rigide şi exagerate, o vedem pe mama, trezită cu noaptea-n cap, frământând aluat pentru cozonac şi pască, auzim exclamaţii copilăreşti la vederea ouălor vopsite, simţim mirosurile „a copt“ de pe scara blocului, vibrăm la auzul clopotelor bătând seara la denii, retrăim emoţia primelor spovedanii. Şi vopsitul ouălelor are, în fiecare an, farmecul lui aparte. Nu există adult care să nu aibă amintirea mâinilor pline de vopsea de ouă sau cea a încercării stângace de a face un ou „cu model“, cu ajutorul unui ciorap şi a unei fruzuliţe de pătrunjel. Asta-i atmosfera specială a Paştelui, care ne scoate din cotidian şi ne aminteşte de sensurile profunde ale existenţei noastre creştine, şi asta e atmosfera pe care trebuie să o păstrăm şi să o transmitem mai departe copiilor noştri. Şi asta-i atmosfera care trăieşte doar în amintirea prea multor români aflaţi departe de casă, pe meleaguri străine, departe de cei dragi sau de mormintele bunicilor. În aceste zile, ei plâng, tânjesc şi vor acasă, să se bucure deplin de Învierea Domnului. Tot sărbătoarea Învierii Domnului ne aduce mai aproape de părinţii şi bunicii noştri, care nu mai sunt pe această lume, pentru că „Hristos a înviat din morţi, cu moarte pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“. Toate aceste amintiri, emoţii, ritualuri casnice, mirosuri unice, sunete, lumini şi culori fac din sărbătoarea Paştelui cea mai puternică experienţă a creştinului, an de an. Când intră într-o pădure de sequoia, sutele de mii de turişti, înarmaţi cu aparate de fotografiat sau camere video, care mai de care mai sofisticate, încearcă din răsputeri să obţină o imagine a măreţiei bătrânilor arbori. Nimeni nu reuşeşte o imagine decentă, pentru că nu poţi închide în două dimensiuni infinitul. La fel se întâmplă şi cu emoţiile şi amintirile copleşitoare pe care le trăim an de an, în această perioadă. Sunt atât de mari, încât nu se pot fotografia, nu se pot filma, nu se pot spune în cuvinte.