„Cel care a primit Botezul sângelui nu mai poate păcătui...“

Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au fost întâmpinate în mai multe moduri de comunităţile păgâne. Unii erau bucuroşi că Imperiul Roman se dispensează de această nouă "sectă", în timp ce alţii erau relativ indiferenţi cu privire la soarta creştinilor. Însă martiriul creştinilor a condus la o nouă categorie de persoane: cei care au simpatizat direct cu ei şi au acceptat să moară pentru noua lor convingere religioasă.

Aşa s-a născut conceptul de Botez al sângelui, care afirma că şi persoanele păgâne care nu fuseseră botezate, dar care acceptaseră să moară ca martiri pentru credinţa creştină, primiseră de fapt Taina prin vărsarea propriului sânge. Botezul sângelui în primele trei secole Un exponent de seamă al dezvoltării conceptului de Botez al sângelui a fost Origen. El a fost unul dintre primii teologi care au simţit nevoia să explice dacă păgânii care suferiseră martiriul împreună cu creştinii puteau să se mântuiască. În primele secole, teologia baptismală a avut parte de o serie de dezvoltări şi extinderi uimitoare. S-a vorbit nu doar despre un Botez din apă şi din Duh, ci şi de un Botez al focului, ca şi despre un Botez al lacrimilor (ultimul concept a fost dezvoltat în special de literatura filocalică, ajungând la maturitate în scrierile unui Ioan Scărarul sau Simeon Noul Teolog). Botezul sângelui a căzut în desuetudine pentru o lungă perioadă de timp, în special între secolele al IV-lea şi al XV-lea, datorită evenimentului crucial al creştinizării Imperiului Roman care a condus, pe de o parte, la încetarea persecuţiilor şi, pe de altă parte, la botezări masive ale populaţiei păgâne. Aşadar, Botezul sângelui putea să apară extrem de rar, doar în situaţia în care existau misiuni de propovăduire a creştinismului în ţinuturi neprielnice (Imperiul persan, triburile slave, germanice etc.). Însă, în primele trei secole şi în special în secolul al III-lea, când persecuţiile au cunoscut o dezvoltare profundă atât ca intensificare a metodelor, cât şi ca extindere locală (vezi studiul lui Richard M. Price, "Martyrdom and the Cult of the Saints", în: Susan Ashbrook Harvey şi David G. Hunter, The Oxford Handbook of Early Christian Studies, Oxford University Press, Oxford, 2010, pp. 808-825), teologia legată de Botezul sângelui era necesară pentru Biserică în general şi pentru conştiinţa creştinilor care puteau astfel să convertească indirect păgânii care asistau la execuţia lor prin propriul exemplu plin de tărie. Iertarea păcatelor şi Botezul sângelui "De vreme ce persoana care suferă şmartiriulţ primeşte totodată iertarea păcatelor, se poate spune că ea primeşte un Botez. Dacă Botezul promite iertarea păcatelor, atunci, aşa cum o primim pe aceasta prin Botezul din apă şi din Duh, tot astfel, o persoană care a îndurat Botezul sângelui şi a primit iertarea păcatelor poate fi considerată ca fiind botezată" (Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, 16, 6, apud Everett Ferguson, "Baptism in the Early Church: History, theology and Liturgy in the First Five Centuries", William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 2009, p. 418). Origen ne explică aici faptul că Botezul sângelui şi Taina Botezului aşa cum este administrată aceasta de obicei au un scop comun: iertarea păcatelor. În momentul în care o persoană se jertfeşte pentru Hristos, propriul sânge devine materia prin care păcatele îi sunt iertate. "Să fim atenţi cu privire la păcatele noastre, pentru că nu există o iertare a lor dacă nu primim Botezul, şi totodată, la faptul că după legea evanghelică este imposibil să fim botezaţi din nou cu apă şi Duh şi că ne-a fost oferit un botez al martiriului. Martiriul este numit Botez, aşa cum este evident [aici sunt citate cele două pasaje importante din Evanghelii, adică Marcu 10, 38 şi Luca 12, 50]. Luaţi în considerare Botezul sângelui pentru că aşa cum [martiriul] Domnului a adus curăţie lumii întregi, tot astfel martiriul devine o vindecare pentru mulţi dintre cei care se purifică" (Exortaţie la martiriu, 30 apud Everett Ferguson, Baptism in the Early Church..., p. 418). Observăm că Origen se mişcă în cadrul unui tablou mai degrabă controversat la prima vedere. Iertarea păcatelor de după Botez a reprezentat o temă preponderent dificilă pentru Biserica din primele trei secole. Astfel, au existat o serie de mişcări rigoriste care afirmau (pe baza interpretării în literă total dăunătoare a unor pasaje din Epistola către Evrei) că, după primirea Botezului, nu mai este îngăduită iertarea nici unui păcat de moarte (cum erau considerate în Biserica primară adulterul, crima şi apostazia), aşa cum au fost spre exemplu novaţienii la începutul secolului al III-lea, atât la Roma, cât şi în nordul Africii. Cu toate acestea, scrierile unor creştini mai mult sau mai puţin anonimi, cum ar fi autorul Păstorului lui Herma (unii cercetători afirmă că Herma ar fi fost numele autorului, alţii că numele său adevărat nu este cunoscut), au stipulat că pocăinţa poate fi permisă chiar şi creştinilor care au greşit grav, dar numai o singură dată. Relaxarea ceva mai mare din acest punct de vedere a apărut de-abia la începutul secolului al IV-lea când sistemul penitenţial public a căpătat o răspândire extinsă şi, de asemenea, la finalul aceluiaşi secol, când acest sistem a fost desfiinţat în favoarea spovedirii tainice şi individuale a păcatelor. Superioritatea Botezului sângelui faţă de Taina Botezului? Tocmai această dispută atât de aprinsă în privinţa iertării păcatelor după primirea Tainei Botezului îl face pe Origen să fie atât de atent atunci când vorbeşte despre existenţa unei pocăinţe post-baptismale. Într-un fragment din Omiliile la Cartea Judecătorilor, Origen vorbeşte despre superioritatea Botezului sângelui, chiar şi în faţa Tainei Botezului tocmai datorită faptului că persoana care îl primeşte... nu mai poate păcătui. "Numai Botezul sângelui ne poate curăţi mai bine decât Botezul din apă. (...) Acest Botez poate fi considerat superior celui care ne este oferit prin apă. Cei care l-au primit pe cel din urmă şi s-au păstrat curaţi până la sfârşitul vieţii sunt extrem de puţini. Cel care a primit însă Botezul sângelui nu mai poate păcătui. (...) Prin Botezul în apă păcatele trecute sunt spălate, dar, prin Botezul sângelui, dispar şi cele viitoare. În primul caz se iartă păcatele, dar în cel de-al doilea sunt excluse definitiv" (Omilii la Cartea Judecătorilor 7, 2 apud Everett Ferguson, op. cit., pp. 418-419). Aşadar, Origen consideră că superioritatea Botezului prin sânge faţă de Taina Botezului în general constă în faptul că nu mai există absolut nici o posibilitate ulterioară de a păcătui şi a ajunge astfel în situaţia delicată de a fi exclus pe termen lung din Biserică. Am explicat mai sus motivele pentru care pocăinţa de după Botez în cazul păcatelor grave (adulter, crimă, apostazie) era pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, diferenţa dintre Taina Botezului şi Botezul sângelui nu este una de eficacitate, ci una mai degrabă de natură practică. Martiriul primit ne absolvă de orice păcat săvârşit, dar, totodată, ne dă şi posibilitatea de a nu mai păcătui vreodată, având în vedere că trecem la cele veşnice, pe când Taina Botezului ne întăreşte în faţa păcatelor, dar nici un creştin nu are siguranţa că nu va mai săvârşi absolut nici un păcat după primirea ei. Ceea ce trebuie să avem în vedere însă este că un martiriu durează o perioadă relativ scurtă de timp, în schimb, o viaţă de suferinţe poate dura zeci de ani. Origen nu spune nimic despre acest lucru, dar creştinii care trăiesc în lume ştiu bine cât de multe au de îndurat, mai ales în vremea actuală, când nu mai suntem martirizaţi fizic, ci psihic...