Cel trimis de Dumnezeu

Dumnezeu a vrut ca un termen militar să capete în creştinism o importanţă deosebită. În Grecia antică „apostolii“ erau acei soldaţi care constituiau un fel de avangardă şi care începeau o bătălie. Semnificaţia termenului s-a extins, „apostolii“ fiind „cei trimişi înainte“ pentru a anunţa, de exemplu, o vizită. Mai târziu, creştinismul a înnobilat termenul, dăruindu-i o semnificaţie cu totul nouă, spirituală. Ucenicii Mântuitorului vor fi numiţi Sfinţii Apostoli, propovăduind în lume cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi ei pot fi consideraţi ca fiind „cei trimişi înainte“, cei care încep o bătălie, chiar dacă nu mai este vorba de un război crud şi sângeros, ci de lupta împotriva oricărei ispite şi păcatului, spre mântuirea noastră. Este important de reamintit că ucenicii Domnului erau oameni obişnuiţi, pe care Iisus Hristos i-a ales, recunoscând în ei pe aceia care au puterea de a duce mai departe ceea ce El a iniţiat prin activitatea Sa pământească. Dar tocmai pentru că au fost oameni obişnuiţi, putem afirma că fiecare dintre noi poate să le fie un demn urmaş, cu condiţia de a dovedi credinţa şi cutezanţa lor.

Pavel va vorbi în faţa învăţaţilor de la Atena, aducând în contact Cuvântul Mântuitorului cu filosofia şi spiritualitatea greacă. Tot Pavel va propovădui învăţătura sfântă la Roma, pe atunci centrul lumii civilizate. Din acest motiv, deşi nu L-a cunoscut direct pe Iisus Hristos, el îmbogăţeşte semnificaţia termenului de „apostol“. Pavel s-a străduit şi a luptat pentru o înţelegere a creştinismului bazată pe cunoştinţele şi sentimentele civilizaţiilor europene cu care el a intrat în contact şi pe care dorea să le aducă la credinţa adevărată. Să ne imaginăm că avem în faţă tabloul lui Caravaggio „Convertirea lui Saul“. De îndată înţelegem care sunt graniţele puterii intelectuale omeneşti, sau, altfel spus, locul unde discernământul se estompează în faţa unei amăgiri fatale. Saul, prigonitorul creştinilor, se considera a fi om ce ştie să ia decizii bine cumpănite. După cum vedem în tablou, nu mai rămâne nimic din grandoarea unui pământean trufaş ce se credea infailibil. Se spune că omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte. Saul rămâne în ţărână, aruncat de pe cal, orbit, în întuneric. Lumina puternică a soarelui din deşert cade doar peste calul rămas fără stăpân, Saul se află într-un con de umbră, aproape că nu se mai vede. Dumnezeu îi redeschide ochii şi, dacă Saul dispare definitiv în umbră, o altă lumină se va răsfrânge, vie şi generoasă, peste Pavel. Acelaşi om, aceeaşi forţă, dar acum un alt nume, dat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru a face cunoscută vestea cea mare a Învierii Sale şi a mântuirii lumii.

Putem afirma cu certitudine că autonomia decizională a minţii omeneşti, atât de dragă lui Kant, nu este valabilă decât în contextul precis al legăturii omului cu Dumnezeu. Realitatea autonomei noastre intelectuale poate fi pusă în evidenţă exclusiv prin rugăciune. Ne rugăm Domnului pentru ajutor. Conduşi de Duhul Sfânt ne schimbăm, asemenea lui Pavel. Rugăciunea devine factor de inspiraţie şi ne duce spre o motivaţie pozitivă a deciziilor.

Însă nici măcar Saul, căzut de pe cal, nu a fost obligat să devină Pavel împotriva voii sale. Ajutorul de la Domnul poate fi acceptat sau nu. Ne alegem singuri soarta. Sau, mai bine spus, luăm singuri deciziile. Doar că cele luate fără Dumnezeu ne fac să fim cu inima şi ochii închişi, să recădem în rolul lui Saul. Atunci ne aşezăm singuri în colţul întunecat al vieţii, fără speranţă, păcătoşi, prea slabi pentru a ne mai numi oameni. Frunze veştejite, uscate, purtate de vântul capricios al toamnei, fără rost. Nu cred că în mod raţional cineva doreşte să rămână ca Saul, atunci când poate fi un urmaş al lui Pavel.

Fiindcă Sfântul Apostol Pavel este un admirabil exemplu de îmbinare a unei gândirii pline de discernământ cu o credinţă puternică în Dumnezeu. Să luăm de exemplu Epistola către Romani. La Roma, sentimentul religios era ancorat în legea romană, statul şi religia având numeroase puncte de contact. Autoritatea civilă era garantul intelectual al religiei. Într-un asemenea context, Pavel caută o explicaţie aproape juridică a faptului că prin greşeala unuia singur, Adam, au fost pedepsiţi mulţi. Există o logică implicită în faptul că: „prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi“ (Rom. 5, 20). Astfel, prin Lege, omul a fost pedepsit pentru păcatul lui, şi tot prin Lege harul îl salvează: „Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.“ (Rom. 5, 21). Noua lege este purtată prin harul divin, mai mult, harul este înlocuitorul legii vechi. Ea, legea veche, a fost necesară ca formă concretă de conduită a oamenilor după alungarea din rai. Tot ea a definit, până la Hristos, legătura cu Dumnezeu, în forma sa incompletă, mereu aşezată sub umbra păcatului strămoşesc. Omul răscumpărat de Mântuitorul primeşte capacitatea de a se raporta Domnului, prin har, într-o legătură de iubire. Harul nu aboleşte legea, ci o purifică, o inspiră, o îndumnezeieşte. Omul capătă acea fărâmă de divinitate care-l face să aibă discernământul propriilor decizii, de a putea alege binele de rău, ca dorinţă liberă de a fi alături de Domnul în împărăţia cerurilor. Dezbărat de păcat, omul devine „rob al dreptăţii“ (Rom. 6, 18) ceea ce are o singură consecinţă, viaţa veşnică. Evident, reabilitarea legii prin sfinţenia harului conduce inevitabil şi către desfiinţarea consecinţelor sociale ale legii „vechi“. Omul este legat de Hristos, indiferent dacă este sclav sau împărat roman, bărbat sau femeie. Reabilitarea prin jertfa pe cruce are o primă consecinţă în împlinirea noastră spirituală, în puterea de a ne ruga Domnului şi a lupta efectiv pentru a creşte duhovniceşte. Dar restaurarea omului are şi consecinţe concrete, de ordin moral şi social, care, pentru lumea romană, erau mai uşor de înţeles. De aceea, gândirea şi spiritualitatea paulină au influenţat ontologic dezvoltarea civilizaţiei europene. Ar fi putut exista o civilizaţie europeană, în forma ei modernă, cu visul de toleranţă şi umanism, fără Sfântul Apostol Pavel? Uităm prea uşor şi prea des cât de mult datorăm acestui om devenit, pe drumul plin de soare şi praf, „cel trimis înainte“. Orice clipă din viaţă poate fi cea a schimbării fundamentale, când ne depăşim pe noi înşine, când Dumnezeu ne face mai puternici decât am fi crezut vreodată că am putea fi. Atunci fiecare din noi este „cel trimis de Dumnezeu“.