Celibatul şi egoismul

Am recitit de curând o analiză ce făcea referire la datele statistice despre căsătorie, celibat şi concubinaj în România, şi care compara datele de acum 30 de ani cu cele din prezent. Cifrele arată o diferenţă netă, chiar dureroasă: de la 201.000 de familii întemeiate în anul 1978, s-a ajuns ca numărul căsătoriilor încheiate în 2008 să fie de doar 149.000. Rata scăderii este deci foarte mare. Explicaţiile sociologilor care discutau problema făceau referire la ceea ce ei numeau „tradiţia democratică a celibatului“. Mai precis, unul dintre analişti spunea că, în ţările cu tradiţie democratică veche, numărul celibatarilor este mai mare decât în democraţiile noi; de asemenea, spunea el, se vede o diferenţă între celibatul în ţările catolice şi cel din ţările protestante, în sensul că în primele se evidenţiază o atenţie mai mare şi mai explicită acordată creării de familii.

Oricât de serioase ar fi premisele analizei citate, este deranjant să vezi cum se pune semnul egalităţii între democraţie şi egoism. Nu este firesc să credem că a trăi în afara principiilor creştine este o chestiune care să ţină de democraţie: nimic mai fals decât să crezi că angajarea ta în căsătorie este o limitare a drepturilor şi libertăţilor tale. Dimpotrivă, a prefera căsătoria celibatulu, ca dovadă de deschidere către un alt om, a cărui vecinătate te eliberează din limitele înguste ale propriei persoane. Este însă just apelul la cultura religioasă a unei societăţi, pentru a explica procesele din interiorul ei. Este foarte limpede că importanţa unei familii nu este dată doar de cutumele sociale care pun familia aceea în centrul unei scări a valorilor unanim recunoscute, ci mai ales de principiul spiritual în virtutea căruia familia se formează. Fără cununia religioasă, familia constituită prin semnarea actelor la Starea civilă este o convenţie predispusă oricând la fracturi. Iar cununia religioasă nu este în nici un caz doar un jurământ solemn făcut cu mâna pe Evanghelie, ci este o unire miraculoasă a două suflete, oficiată de Dumnezeu Însuşi. Faptul că oamenii nu se mai căsătoresc atât de mult ca în trecut trebuie pus şi pe seama unor condiţii obiective (anul 1978 a fost chiar în mijlocul perioadei în care regimul comunist descuraja represiv concubinajul), dar şi pe seama scăderii angajamentului de viaţă religioasă. Poate că mulţi români cred despre ei înşişi că sunt credincioşi şi chiar pretind că mărturisesc o credinţă care să-i protejeze de rău, dar de fapt nu sunt dispuşi (sau sunt din ce în ce mai puţin dispuşi) să facă pentru această credinţă sacrificii personale. A amâna începerea vieţii intime până după căsătorie este unul dintre aceste sacrificii, pe care cultura socială contemporană le prezintă drept desuete. Una dintre problemele acestei amânări a căsătoriei este şi evitarea conceperii unui copil în cuplurile care întârzie să devină familii. Doi oameni care se iubesc sincer şi dezinteresat nu formează totuşi o familie până în momentul în care dragostea lor devine sacrificială - adică până în clipa când vor decide ca iubirea lor să fie binecuvântată de Dumnezeu şi pusă sub semnul tipului de relaţie care este între Hristos şi Biserică: împărtăşirea profundă a unuia din celălalt, dar şi jertfire a unuia pentru celălalt. Scăderea numărului de căsătorii înseamnă, printre altele, şi creşterea numărului celor care pun binele şi confortul personal mai presus decât orice. Or, credinţa noastră ne spune că nu binele propriu trebuie să fie preocuparea noastră fundamentală, şi că valoarea noastră este dată nu de împlinirea stării noastre de bine, ci de rezultatele concrete ale preocupării pentru binele aproapelui. Conflictul dintre cele două stări este fundamental. Rezolvarea lui în sens creştin este cheia ce descuie lanţurile care îl sufocă pe omul zilelor noastre.