„Cereţi şi vi se va da!”

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Marian Vild - 27 Ianuarie 2019

Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Sfintele Evanghelii ni-L prezintă pe Hristos ca vindecând de nenumărate ori pe contemporanii Săi de diferite neputinţe trupeşti. De fapt, unul din motivele pentru care Hristos era foarte popular şi foarte căutat în acelaşi timp era şi acesta, anume că mulţi auziseră despre El că are puterea de a vindeca. Din această perspectivă, lucrurile nu s-au schimbat de atunci şi până astăzi. Practic, timp de mai bine de 2.000 de ani, Hristos a fost şi este căutat şi de cei cu diferite neputinţe cu gândul vindecării. Însă, istoria înregistrează faptul că nu toţi cei care L-au căutat pe Hristos au primit vindecarea. Acest lucru, întrucât Domnul nu S-a înomenit ca să ne vindece doar trupeşte. El a venit ca să ne dea mult mai mult, şi anume viaţa veşnică, iar acest lucru este posibil doar atunci când ne vindecăm de cea mai grea boală: cea a păcatului. Vindecările din Evanghelie, precum cea a orbului din Ierihon, ni se prezintă ca paradigme sau modele pentru modul în care putem să ne apropiem de Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor ca să primim vindecarea sufletească, iar uneori şi pe cea trupească.

Urcarea spre Ierusalim

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Hristos S-a suit de trei ori la Ierusalim în timpul celor trei ani de activitate publică, împlinind astfel prevederea iudaică despre obligaţia ca fiecare evreu să se închine la Templul din Ierusalim cel puţin o dată pe an. Traseul din Galileea spre Ierusalim este posibil pe două rute: fie trecând prin mijlocul ţării, şi anume prin Samaria, fie pe la est de râul Iordan, traseu care presupunea traversarea acestuia de două ori: o dată în sudul mării Galileii spre est şi a doua oară în dreptul Ierihonului, spre vest, de unde se urca spre Ierusalim. Al doilea traseu era preferat întrucât ostilitatea dintre samarineni şi evrei nu era propice unei călătorii care presupunea cel puţin o înnoptare. Evangheliile ne spun că Iisus a urmat ambele trasee. Minunea vindecării orbului se petrece pe al doilea traseu care trecea prin Ierihon. „Oraşul palmierilor”, cum a mai fost numit Ierihonul datorită întinselor plantaţii de ­curmali, este una din cele mai vechi aşezări umane din lume, datorită în special climei blânde, subtropicale (temperatura nu scade nici iarna sub +10oC), oraşul fiind situat în valea Iordanului, la aproximativ 250 m sub nivelul mării. Evangheliştii relatează mai multe minuni ale vindecării unor orbi în acest loc. Astfel, este vorba de vindecarea a doi orbi la Matei (20, 29-34) şi a unuia singur la ceilalţi sinoptici (Mc. 10, 46 şi Lc. 18, 35). Luca aminteşte că minunea are loc la intrarea Domnului în Ierihon, în timp ce Matei şi Marcu amintesc că minunea s-a petrecut la ieşirea Sa din această cetate. În orice caz, fiecare evanghelist redă detalii legate de mesajul pe care a vrut să-l transmită cititorilor săi, fiind vorba, evident, de mai multe vindecări. Locaţia vindecării în unul din cele mai joase puncte locuite din Ţara Sfântă, vindecare săvârşită de către Hristos, Care Se îndrepta spre Ierusalim, aflat la aproximativ 1.000 de metri mai sus (altitudinea Ierusalimului este la aprox. 750 m peste nivelul mării), ne transmite simbolic că doar coborându-te în adâncul smereniei poţi să te ridici împreună cu Hristos spre Ierusalimul cel de Sus.

Credinţă şi stăruinţă în rugăciune

Varianta lucanică a minunii vindecării orbului din Ierihon pune în lumină credinţa sa, vădită în insistenţa şi rugăciunea acestuia. Auzind că Cel Care trece este Iisus, orbul ridică glasul rugându-se, iar atunci când i se cere să tacă, el va reacţiona ridicând şi mai mult tonul rugăciunii sale. În spatele acestei atitudini discernem, în primul rând, credinţa sa şi dorinţa de a se apropia de Hristos. Cu siguranţă auzise de minunatul Învăţător Care cutreiera ţara vindecând şi propovăduind, iar acum când a aflat că Acesta este aproape, îşi exprimă cu glas tare dorul inimii sale, şi anume acela de a-L întâlni şi de a primi vindecare. Fără îndoială putinţa de a ne vindeca de neputinţele şi scăderile noastre nu este la îndemâna noastră, dar nici nu ni s-a dat şi nici nu ni se va cere această capacitate. Ceea ce este necesar din partea noastră este să avem voinţa, credinţa şi stăruinţa de a cere de la Domnul. În acest sens, ne aducem aminte de îndemnul din predica de pe munte: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7, 7). Fără îndoială credinţa şi stăruinţa trebuie să însoţească întotdeauna rugăciunea noastră. Sfântul Macarie Egipteanul ne arată un model de astfel de stăruinţă practicat de anahoreţii pustiei: „Nu este de trebuinţă a vorbi multe, ci a întinde adeseori mâinile tale şi a zice: Doamne, precum vrei şi precum ştii, miluieşte”. Aşadar, stăruinţa („adeseori”) în rugăciune şi încrederea în pronia divină ne vor aşeza cum se cuvine înaintea Domnului.

Mântuire şi însănătoşire

Cuvântul cel mai utilizat pentru a defini scopul întregului demers spiritual al credincioşilor este „mântuire”. Hristos Domnul a venit „să ne mântuiască”, după cum cântăm chiar în una din colindele tradiţionale. Prima accepţie a verbului σώζω - „a mântui” - era însă aceea de „a vindeca”, de unde substantivul σωτηρία - „vindecare” sau „mântuire”. Această semnificaţie terapeutică se păstrează în tradiţia răsăriteană. Bunăoară, Sfântul Vasile cel Mare numeşte Biserica „spital duhovnicesc”, iar Hristos este numit în rânduiala liturgică a Sfântului Maslu „Doctorul sufletelor şi al trupurilor”. Aşadar, viaţa bisericească presupune angajarea pe calea tămăduirii sufleteşti, chiar dacă nu avem nici o boală trupească. A fi următor al lui Hristos presupune conştientizarea propriilor limite şi neputinţe şi dorinţa de a ne vindeca de ele.

Vedere şi orbire

Sintagma „Fiul lui David” cu care Îl apelează orbul pe Hristos-Domnul este, după cum ne încredinţează exegeţii, un titlu mesianic. Aşadar, acest om, deşi orb fizic, dobândise adevărata vedere, şi anume vederea duhovnicească, recunoscând în Persoana lui Iisus pe Mesia cel aşteptat. În acelaşi timp majoritatea contemporanilor şi mai cu seamă conducătorii religioşi nu au fost capabili să-L recunoască, dovedind orbire duhovnicească. De aceea, vindecarea trupească a orbului a urmat firesc unui proces de însănătoşire spirituală care a început în suferinţa sa şi s-a încheiat odată cu întâlnirea cu Hristos. Înainte de a cere să vadă trupeşte, orbul a cerut şi a primit vederea cea duhovnicească. Aşadar, „cereţi şi vi se va da” (Mt. 7, 7).