„Cetăți mici, fortificate de puterea Crucii”

Una dintre caracteristicile vieții creștine active constă în asceză, în acel exercițiu constant și disciplinat al armonizării sufletului nostru cu lucrarea harului dumnezeiesc care sălășluiește în el. Însă această nevoință, fie că este vorba de post, rugăciune, milostenie, priveghere, metanii, trebuie să respectăm fidel îndrumările cuprinse în Sfânta Scriptură și în scrierile patristice, pentru a nu ne chinui în zadar mintea și inima, încercând să atingem recorduri ascetice, în loc să ne gândim cât ne folosește duhovnicește osteneala pe care o depunem. Îl vom alege ca povățuitor al nostru în acest drum duhovnicesc pe Sfântul Macarie cel Mare.

Dobândirea vieții veșnice constituie, desigur, ținta fiecărui creștin care își conștientizează chemarea la sfințenie și urmarea lui Hristos. Însă, adesea, se întâmplă ca acest dor de mântuire, de întâlnire cu Hristos în mod permanent să ajungă undeva la coadă după „programul” de exerciții ascetice. În mod clar, fiecare creștin are nevoie de asceză, dar nu toți au nevoie de aceeași asceză. Bolnavilor nu le priește postul, spre exemplu. Ei pot compensa lipsa acestui exercițiu ascetic prin lucrarea mai intensă a altuia - rugăciunea, milostenia etc. La fel, oamenii care lucrează în construcții și ajung frânți acasă după o zi de muncă în soare sau frig, cu greu se mai pot apuca să facă metanii, dar pot fi mai milostivi cu colegii lor de muncă, își pot oferi ajutorul acolo unde văd că este nevoie și se pot ruga mai mult de vreme ce efectuează unele activități doar cu mâinile. De aceea, primul aspect care contează este să ai ținta clar fixată în minte: fac asceză pentru că trebuie să mă curățesc sufletește de patimi și să dobândesc viața veșnică, nu pentru a fi lăudat sau remarcat de cei din jur. În al doilea rând, ținând cont de condițiile de muncă, de sănătate, de firea fiecăruia dintre noi, este bine să începem să lucrăm virtuțile care ne lipsesc și să folosim acele exerciții ascetice care favorizează obținerea acestora. De exemplu, smerenia nu se dobândește altfel decât alături de cei din jur, ajutându-i și supunându-ți voința în fața lor. Înfrânarea la mâncare comportă și dobândirea unei anumite discreții pentru a nu deveni marele „postitor” al biroului. A fi bucuros și a lepăda atacurile tristeții de la propria minte înseamnă să înveți să mulțumești Domnului în orice situație, fie aceasta bună sau rea. Ca o concluzie la această primă parte a articolului, aducem un citat din scrierile Sfântului Macarie cel Mare: „Se cuvine ca acela care vrea să dobândească mântuirea să arate toată grija, toată preocuparea și toată osteneala pentru cercetarea esenței celei spirituale a sufletului și pentru împodobirea lui cu virtuți, cu podoaba cea cerească a Duhului, cu curăția și cu sfințenia lui Hristos” (Sfântul Macarie cel Mare, „Omilii duhovnicești”, trad. pr. Constantin Cornițescu, București, EIBMO, 2010, p. 75).

Războiul nevăzut și consecințele sale

Fiecare creștin are de purtat, independent de voința sa, un război nevăzut mai aspru sau mai ușor din partea diavolului. Acesta își are rădăcinile în primul rând în patimile pe care fiecare dintre noi le păstrează în inimă în detrimentul lucrării virtuților și al simțirii harului dumnezeiesc. De aceea, într-un fel, acest război nevăzut ne învață indirect împotriva a ce trebuie să luptăm, dacă luăm aminte cu atenție la gândurile care ne vin în minte. Iubitorul de averi se gândește permanent la bani, desfrânatul poartă în sine imagini necuviincioase, omul mândru își aduce aminte constant de reușitele sale sau visează la succese viitoare. Cu adevărat, nu există nicio modalitate de a opri gândurile să vină, dar depinde de noi dacă le acceptăm sau nu și, în funcție de acest aspect, vom fi judecați la urmă. Așa cum remarcă Sfântul Macarie cel Mare: „Creștinii sunt amarnic încercați și răvășiți de păcat. Dar sunt de neclintit în luptă, se arată înțelepți, disprețuiesc puterea potrivnicului și nu sunt primejduiți în această privință. Ei nu se clatină și sunt siguri de mântuirea lor, pentru că s-au exersat în războiul cu răutatea și au căpătat experiență. Având pe Dumnezeu cu ei, sunt conduși și întăriți de El” (Sfântul Macarie cel Mare, „Omilii duhovnicești”, p. 113).

Un părinte duhovnicesc contemporan renumit, Sfântul Iosif Isihastul, le dorea adesea ucenicilor săi să dobândească înainte de simțirea harului dumnezeiesc multă experiență în războiul nevăzut pentru a nu pierde repede simțirea aceasta mai presus de fire. Prin urmare, un credincios nu trebuie să se înspăimânte, ci să lupte cu tărie și nădejde împotriva atacului gândurilor, pentru a dobândi experiența duhovnicească potrivită. Acest fapt variază de la persoană la persoană. Unii creștini reușesc să se înfrâneze doar de la anumite păcate, iar cu altele se luptă. Alții se abțin de la păcatul cu fapta, dar încă acceptă sugestiile/gândurile pătimașe ale diavolului. Foarte puțini se învrednicesc de ajungerea la treapta nepătimirii, când inima curățită respinge din start orice sugestie pătimașă fără a mai stărui asupra acesteia. Toți vom fi judecați însă, nu doar după măsura ascezei noastre, ci și după măsura darurilor naturale primite: „Cât privește cunoștința și trezvia, să știți că ele diferă și după harul și darul ceresc al Duhului, fie după dezvoltarea lor firească, fie după gradul de cunoaștere al Sfintelor Scripturi. De la fiecare om se vor cere roadele virtuții pe măsura binefacerilor primite de la Dumnezeu, adică a darurilor naturale sau a celor izvorâte din harul dumnezeiesc” (Sfântul Macarie cel Mare, „Omilii duhovnicești”, p. 215).

Asceza necazurilor

În afara exercițiilor ascetice pe care fiecare dintre noi le poate alege în funcție de patima de care suferă și pe care o dorește vindecată sau de contextul în care își desfășoară activitatea, se cuvine să amintim și de asceza necazurilor. Este cu neputință să afirmăm că necazurile sunt doar o consecință a păcatelor - vezi exemplele sfinților care nu au fost scutiți de neajunsuri, cu toate că nu aveau nici măcar păcate mici, cum este cazul Dreptului Iov -, dar, în general, acestea apar pentru atenuarea unor patimi de care suferim sau pentru a ne ajuta să învățăm că fără de Dumnezeu nu putem face nimic. Cel care refuză această cruce a necazurilor se alipește cu inima sa de plăcerile vieții și ajunge să cadă din har. De aceea Sfântul Macarie cel Mare afirmă următoarele: „Toți oamenii simpli, care se împărtășesc de har, sunt ca niște cetăți mici, însă fortificate de puterea Crucii. Ei cad din har și se pierd din două pricini: fie că nu îndură cu răbdare necazurile care vin peste ei, fie că, amăgiți de plăcerile păcatului, se lasă mânați de ele; că nu poate fi străbătută calea vieții fără ispite” (Sfântul Macarie cel Mare, „Omilii duhovnicești”, p. 215). În materialul următor ne vom concentra asupra virtuții rugăciunii și asupra rolului voinței omului în dobândirea mântuirii în scrierile Sfântului Macarie cel Mare.