Ceva din taina persoanei
Sfinţii Părinţi abordează cu mare subţirime aceste relaţii, întrucât ştiu că omul nu poate rezolva taina persoanei fără ajutorul harului. De aceea recomandă, pentru a nu se ajunge la osândiri, dispreţuiri şi altele asemenea faţă de aproapele, o mică asceză a relaţiei.”
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine relaţiile dintre oameni vor rămâne totdeauna o taină neîndestulător aprofundată, un spaţiu în care parcă totdeauna simţim că ceva rămâne neînţeles, un anumit adânc pe care nu mai ajungem să-l pipăim. Apoi, mai există şi o anumită surprindere, o uimire în ceea ce priveşte reacţia celorlalţi în anumite împrejurări, în care noi ne-am fi aşteptat la cu totul altceva. Dar în relaţiile interumane mai aflăm şi o mare superficialitate datorată grabei de a-l defini pe celălalt, de a-l reduce de fapt la o simplă idee monocoloră pe care noi ne-o făurim despre el. Nu ştiu cum să ilustrez mai bine aceasta, dar poate vă amintiţi un episod din Fraţii Karamazov, în care faimosul stareţ Zosima spune oamenilor adunaţi în chilia lui: „Mi-a mărturisit cândva un medic: «Mi-e dragă umanitatea. În visurile pe care le urzesc, adeseori simt o dorinţă pătimaşă de a sluji umanitatea, şi poate că într-adevăr aş primi să port crucea pentru alţii dacă aşa ar cere împrejurările, şi cu toate acestea nu mă simt în stare să stau două zile la rând în aceeaşi odaie cu altcineva, o ştiu din experienţă.»” „Iubesc întreaga umanitate, dar nu aş putea sta nici două zile cu un om în aceeaşi odaie!” Când am citit prima oară acest pasaj, uimit de realismul situaţiei relatate, am trecut peste el zâmbind, socotindu-l de o limpede evidenţă, dar nu am realizat că ascunde în acelaşi timp o taină şi o problemă. Taina este tocmai acest impuls spre o iubire universală, iar problema e această stranie neputinţă de a asuma fie şi numai o singură făptură omenească concretă.
Cu toate acestea, existenţa ne apare de-a dreptul ciudată, aş zice, în multe momente. Să ne gândim bunăoară la cazurile când noi înşine avem nevoie de ceilalţi, când ne dorim insistent un cuvânt bun de la cineva, când aşteptăm cu înfrigurare un semn de prietenie, când ne dorim compania altor persoane pentru a ne simţi bine sau, mai rău, când suntem de-a dreptul dependenţi de alţii ca să ne confirme propria valoare, să primim adică recunoaştere de la ceilalţi ca nu cumva să ne scadă stima de sine şi să cădem în vreo depresie.
Cred însă că în toată această dinamică din spaţiul relaţiilor interumane ar trebui să ne propunem să urmărim şi un anumit sens. Altfel vom pendula la nesfârşit între neasumarea celuilalt şi dependenţa de el, atitudini nedemne şi fără tăria de a ajuta în vreun fel la împuternicirea sufletului nostru, la ceea ce ne-ar putea conduce spre atingerea unei stări superioare.
În sfaturile lor, Sfinţii Părinţi abordează cu mare subţirime aceste relaţii, întrucât ştiu că omul nu poate rezolva taina persoanei fără ajutorul harului. De aceea recomandă, pentru a nu se ajunge la osândiri, dispreţuiri şi altele asemenea faţă de aproapele, o mică asceză a relaţiei. De pildă, Avva Isaia Pustnicul spune din start: „Să nu cugeţi ceva despre vreun om” (Cuvântul 1). Înţelesul sfatului este foarte clar. Nu trebuie să cugetăm ceva despre vreun om, nu trebuie să-l evaluăm noi, nici măcar să ne comparăm cu el, pentru că de obicei înclinaţia cugetării omeneşti este spre a-l judeca pe aproapele, spre a-i vedea defectele, scăpările, slăbiciunile etc. Iar Sfântul Isaac Sirul pare că găseşte formula ideală de raportare la ceilalţi atunci când spune: „Fii prieten cu toţi oamenii, dar şi singur în cugetul tău” (Cuvântul 9). Aici nu se impune doar nejudecarea aproapelui, ci şi efortul de a-i avea deopotrivă pe toţi prieteni. Dar Sfântul Isaac mai adaugă ceva, „să fii singur în cugetul tău”. Cum adică? Oare după ce ai relaţionat prieteneşte, te retragi în singurătate? Nu. Ci singurătatea cugetului să fie simultană cu relaţia de prietenie, întrucât cugetul trebuie, printr-o asceză constantă, unit totdeauna cu Dumnezeu, de la Care ne şi vine puterea prieteniei cu toţi. Iar dacă ne vom întoarce şi cu cugetul spre oameni, vom sfârşi, prin judecare, să nu mai putem locui împreună cu aproapele, pe care mai înainte îl iubeam.
De aceea, doar cel care nu mai trăieşte dependent de alţii sau aşteptând recunoaştere de la ei poate să-şi asume un alt om şi să-l iubească fără să ceară ceva în schimb. Şi, întrucât totdeauna există o ordine fericită a lucrurilor, cunoaşterea şi iubirea omului trebuie să vină abia după cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci numai cel ce a gustat harul poate reuşi în relaţia iubitoare cu semenul.
Iată, aşadar, de ce fel de asceză a relaţiei e nevoie pentru a putea locui împreună cu altul sau a primi pe alţii să locuiască împreună cu noi.