Chemarea omului către Creatorul său

Fiind o perioadă a introspecției, a aplecării către sine pentru o întâlnire cât mai lucidă și curată cu Dumnezeu în punctul culminant al Învierii, Postul Mare și mai ales evenimentele din fiecare zi a Săptămânii Patimilor i-au inspirat în repetate rânduri pe literați. Poeziile lor pot fi văzute ca rugi în care au fost rostite emoții și în care au fost înviate idei, speranțe, chiar revelații. Cu alte cuvinte, chemarea omului către Creatorul său.

Iată o selecție din poezii menite să ne înlesnească apropierea de Sfânta Înviere a Mântuitorului, cu mai multă râvnă, inimă smerită și cu mulțumiri de slavă:

Osana

Cu fragede mlădițe Te-ntâmpinăm, Iisuse.
Pierdusem firul tainei, lumina ni-l aduse,
iar Tu ne mirui și ni-l ridici ușor
odată cu popasul întâiului cocor.

Cu mamele și pruncii Ți-așternem flori pe cale.
Văzduhu-ntreg plutește pe fluier și cavale.
Prin vântul primăverii se mișcă spic cu spic,
zăvoiul viu și proaspăt de salcie și finic.

Și ne rugăm: la anul nu știm de vom mai fi,
să-Ți fluturăm, Iisuse, o creangă de Florii;
dar dă-ne ca, pe-acestea, azi crude, verzi și moi,
să nu Ți le mai frângem pe rănile de joi!
Valeriu Anania

Denie

Glas de-aramă-n noapte, cântece și flori
Lumânări de ceară, umbre line...
Primăvară dulce simt cum te cobori
În biserici și în suflete creștine...

Profilat pe cercul larg de ametist,
Țintuit pe cruce cu piroane,
Iar Te văd, Iisuse, luminos și trist
Sângerând pe afumatele icoane...

Strigă-n noapte glasul Tău spre Dumnezeu:
„Eli, Eli, lama sabactani!...”
Sângerând pe crucea sufletului meu
Eu Te simt, Iisuse, în toți anii...
Iau din nou culoare, suflet și contur
Evanghelicele sfinte paragrafe,
Și zăresc din umbră straniu și sperjur
Rânjetul sălbaticei caiafe...

Clopotele cântă printre flori și fum
Peste omenirea-ngenunchiată...
Unde e, o! Doamne, unde e acum
Inima-mi senină de-altădată?
Mircea Dem. Rădulescu

Ghetsimani

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii
Se frânseră. Sub raza divinei milostenii
Iisus căzu în rugă cu fața-nsângerată
Și greu în pacea nopții rosti cuvântul: „Tată,
Îți simt durerea sfântă și grija părintească,
Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,
Mă tulbură iubirea și jalea de Părinte.
Când sângele va curge prinos al Jertfei Sfinte,
Când urletul mulțimii va cere de la Tine
Să osândești pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când Fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,
Când sfârtecându-Mi trupul în drumul alb de țară
Voi duce spre Golgota cereasca Mea povară,
Părinte-al Meu, în milă să nu-Ți uiți legământul,
Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.
Să nu-Ți aduni blestemul și fulgerele toate,
Ca să oprești mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pe dânșii cu ploaia de pucioasă.
În marea Ta iubire Mă uită și Mă lasă,
Mă lasă, Doamne-al milei, să nu-Ți mai simt iubirea,
Să știu că nu-Mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfântă a Învierii Mele.
Ca să nu știu cât suferi în lumile-Ți senine,
Părinte, fă să treacă paharul de la Mine.”
Iisus ridică fruntea și-ncepe să coboare.
O aripă de înger L-atinse cu răcoare.
Maica Teodosia