Chipul omului

Să fie Dumnezeu o simplă modă a sufletului, o pasiune trecătoare a istoriei? se întreba Alexandru Mironescu în cartea sa, Calea inimii.

Ceea ce păruse unor contemporani rafinaţi şi puternici a fi o furtună într-un pahar cu apă, cu un faliment aproape grotesc, o „chestie“ în cel mai bun caz, venirea lui Hristos a împărţit istoria în două, până la ea şi de la ea încoace, până azi. Ea a răsturnat imperii, popoare, şcoli, filosofii, războaie, frământând conştiinţa. A născut biserici şi catedrale, cărţi şi coloane, opere de artă, monumente care înfioară şi înalţă inima şi cugetele, născând o ştiinţă cum nu a mai fost, o cultură şi o civilizaţie fără pereche, aşezând totul, dar absolut totul într-o perspectivă din ce în ce mai fecundă şi mai uimitoare. Nu mai e cu putinţă să ieşim de aici, din aceste probleme fundamentale ridicate de Feciorul tâmplarului Iosif, născut de Fecioara Maria!

Omul nu poate trăi fără chip, fără chipul umanităţii lui, care, ca problemă reală, este chipul lui Dumnezeu. Icoana lui Hristos este icoana omului, iar a fi creştin înseamnă a fi în cele din urmă om cu o mare, a şti cu claritate cum să te îndrepţi pe calea care duce la chipul tău profund, de om. (Preluare din vol. „Kairos. Eseu despre teologia istoriei“, Alexandru Mironescu, Editura Anastasia, 1996)