Chipul regăsit la spovedanie
În copilărie îmi era teamă că dacă nu mă privesc ori de câte ori am ocazia în oglindă o să uit cum arăt. Cu toate acestea, constatam că peste două minute nu mai ştiam în ce fel arată faţa mea. Aşa se făcea că de câte ori vedeam o suprafaţă lucioasă, trăgeam cu coada ochiului ca să-mi reîmprospătez memoria. În adolescenţă, când îmi mai făcusem o părere despre propriul chip şi credeam că nu mai sunt în pericolul de a-mi pierde imaginea din minte, nu mai eram atât de preocupată de faţa mea, eram mai degrabă dornică să-mi văd silueta în vitrine, niciodată suficient de filiformă pe cât aş fi dorit. Nici atunci nu reuşisem însă atât de clar să mă cunosc la chip.
Am reuşit performanţa să mă satur de privit propriul chip într-o zi, când am avut treabă la coafor. În timp ce mânile pricepute ale coafezei îmi stabileau frizura, am fost nevoită să privesc fie în oglindă la mine însămi, fie să închid ochii şi să am răbdare. Nu puteam în nici un caz să privesc pieziş, căci nu vedeam nimic interesant acolo. Am ales prima variantă, în cel de-al doilea caz aveam să fiu socotită ciudată, m-am gândit. M-am săturat astfel de mine. M-am privit în ochi şi mă gândeam că nici la spovedanie nu am parte de atâta sinceritate cu mine însămi.
M-am minunat de ceea ce făceam în copilărie şi ceva mai târziu, când ratarea unei oglinzi îmi dădea o stare angoasantă.
Nu aş fi scormonit în asemenea gânduri în perioada postului în care ne aflăm dacă nu mi-aş fi adus aminte că tot într-un Post al Paştilor era şi atunci când mi-am dat seama că este mult mai important modul în care privesc lumea decât acela în care mă văd pe mine. Şi mi-am explicat foamea aceea după întipărirea în memorie a feţei prin dorinţa de a mă defini, de a şti cine sunt, de a-mi crea o identitate. Atunci, însă, într-o zi de post din copilărie, trecând peste dealurile locurilor natale, mergeam la prima spovedanie împreună cu un frate mai mare. Ne trimisese mama doar pe noi doi. Ea avea treburi acasă, plus doi fraţi ai noştri mai mici în grijă.
Treceam peste un pârâu sărat care lăsa urme groase de sare pe maluri şi apoi urcam cărarea de „peste gârlă“, când mi-am dat seama că am o nefirească arie de vedere, imensă, simţeam că văd cu coada ochiului mult de tot în jur, până spre spate aproape. Deodată, m-am gândit că lumea este ceva foarte frumos, dar chiar atunci a venit şi gândul că se poate să fie aşa numai pentru că o văd eu într-un anumit fel. Mergeam la prima spovedanie, care trebuia să se întâmple undeva la mai bine de trei kilometri depărtare de casă, pentru că în satul nostru mic nu era biserică. Din prima spovedanie (mărturisire, aşa se spunea când eram mici) nu am înţeles nimic. Aşteptam întrebările ajutătoare ale preotului, altfel nu spuneam nimic.
Mult timp, acea biserică de departe şi preotul ei au fost pentru mine ca nişte idealuri, am căutat mereu să fie totul ca în acel loc. Am mai întâlnit preoţi cu voci impresionante, biserici cu ziduri istorice, situate pe înălţimi. Dar privirea mea aproape atotcuprinzătoare de copil, în care nu intra nimic urât, n-am mai găsit-o niciodată. Cu vremea, la spovedanie, am descoperit însă oglinda în care, dacă mă privesc, nu mai pot uita cum arăt. În ea se topesc toate oglinzile deformate din exterior.