Chipuri și amintiri de la Nicula

În general, monahii nu caută răsplată de la oameni, întrucât smerenia este parte definitorie a vieții purtătoare îngerescului chip. De aceea, constatăm că majoritatea călugărilor își tăinuiesc bucuriile și împlinirile, nedorind aprecieri sau elogii, iar alții, ajungând la înălțimea cuvintelor adânci, înțeleg nehotărârea sau șovăirea umană despre nesinceritate sau despre instabilitatea ori muabilitatea părerilor omenești.

Însă cuvintele și elogiile au rolul lor duhovnicesc. Căci avem datoria de a mărturisi adevărul, de a spune clar și corect realitatea, întrucât doar în acest mod ne putem considera mlădițe ale Adevărului veșnic.

Sunt cuvinte de apreciere care nu se adresează doar unei persoane pline de virtuți, însă, totuși, cu limitele ei, cât mai ales unei obști, unui schit, unei mănăstiri sau Biserici, în general. Adresând cuvinte laudative unui loc, razele binecuvântărilor îi luminează și pe cei prin care Domnul a lucrat via Sa, întru nepieritoare pomenire…

Fără îndoială, însă, cea mai importantă rămâne răsplata de la Dumnezeu. Aceasta este esențială. Fericiți sunt cei care reușesc să dobândească răsplată de la Dumnezeu, înțelegând cât de importantă este aceasta în perspectiva veșniciei, pentru că noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care va să fie (cf. Evrei 3, 14)!

Faptele bune merg înaintea noastră în drumul către Dumnezeu. Este învățătura pe care Biserica ne‑o oferă necontenit. Dacă faptele arhimandritului Nicolae, starețul de la începutul veacului al XXI‑lea, într‑o veche obște transilvană, l‑au așezat în Împărăția lui Dumnezeu, este mai mult decât orice.

Pentru lumea aceasta în care trăim, pentru istoria de acum și de altădată a Mănăstirii Nicula, numele său a fost salvat nu doar prin cuvinte, imagini și aduceri aminte, toate adunate într‑un volum tipărit în timp scurt, și anume până la împlinirea a 40 de zile de la trecerea sa la cele veșnice, ci și prin rugăciuni, slujbe de pomenire, lacrimi și suspine, toate înveșmântate în nădejdea că Domnul vieții i‑a pregătit loc de odihnă…

Vestea morții arhimandritului Nicolae Moldovan de la Nicula a produs tristețe, dar și întrebări, pentru că, deși abia trecuse de 60 de ani, încă mai avea multe proiecte și părea să fie preocupat de lucrarea lui.

În acea zi a trecerii lui la cele veșnice, peste tot a fost o permanentă întrebare, de la un capăt la altul al țării, chiar și dincolo de granițe. Un posibil răspuns este fragilitatea noastră, a fiecăruia, și mai ales neștiința ceasului când vom pleca din această lume.

Mănăstirea Nicula a fost în această perioadă un loc al rugăciunii, al amintirilor, al unor mesaje și trăiri care l‑au avut în centrul lor pe arhimandritul Nicolae Moldovan.

Cuvintele prezente în cartea dedicată arhimandritului Nicolae Moldovan, tipărită la Editura Renașterea, vorbesc de la sine.

Întâlnim aici mesajul transmis de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, dar și cuvintele multor ierarhi, alături de cel al chiriarhului locului, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei și al Episcopului‑vicar Benedict.

Pe lângă mesajele de la arhierei și de la diferite persoane publice, unii dintre ei fiind prieteni de mulți ani ai Mănăstirii Nicula, sunt publicate în această lucrare multe mărturii ale arhimandritului Dumitru Cobzaru, fost stareț al Mănăstirii Nicula și prieten apropiat al arhimandritului Nicolae.

Sunt pagini de o rară frumusețe.

Toate rândurile acestei cărți sunt asemenea celor scrise altădată în Patericul care ne‑a istorisit viața și lupta monahilor din Egipt, dar se adaugă ca bogată mărturie și numeroaselor pagini de pateric ajunse la noi din veacuri și locuri succesive.

Grăitoare îndeosebi este frumusețea slovelor scrise de cei care au făcut parte pentru un timp mai lung sau mai scurt din obștea acestei mănăstiri. Am întâlnit chipurile lor în fotografii rare, unele dintre ele realizate în urmă cu 20‑30 de ani. Am revăzut pe cei mai mulți dintre monahii de la Nicula, o parte dintre ei slujitori ai Bisericii dincolo de granițe, așa cum sunt și cei doi Episcopi ai Spaniei și Portugaliei, Timotei și Teofil.

Am regăsit în Poiana Niculei, înainte de a se zidi noua biserică, chipurile monahilor plini de tinerețe și de râvnă sfântă, fotografiile de atunci însoțind mărturisirile lor acum, după trecerea unui număr de ani destul de important, dar totuși foarte mic în comparație cu veșnicia.

Una dintre imagini zugrăvește dorința de păstrare și reînnodare a tradiției. O altă fotografie îl reprezintă pe arhimandritul Nicolae slujind în vechea bisericuță de lemn a Mănăstirii Nicula. Aceeași stare de smerenie te încearcă acolo, ca la intrarea în biserica din Betleem. Trebuie să te smerești pentru a intra și să rămâi smerit pentru a sluji Sfânta Liturghie.

Arhimandritul Nicolae ne este prezentat drept un monah, misionar harnic și jertfelnic, un om blând și smerit cu inima, un stareț destoinic și un călugăr harnic.

Din scrierile autorilor desprindem dorul pe care îl au față de arhimandritul Nicolae - un dor care nu va avea niciodată sfârșit -, și culegem gânduri alese despre un chip plin de bunătate, despre un om blând și răbdător, despre brațele părintești ce i‑au fost deschise, ca și cele pe care el le‑a deschis, despre teama de a nu răni iubirea, despre o tainică biruință a lacrimilor, despre prietenii și frății deosebite, despre un prieten adevărat așa cum a fost el receptat, despre îmbrățișarea în iubire, despre un părinte încântător, despre omul lui Dumnezeu, despre chipul senin, sufletul smerit și înțelept, despre omul credinței și al iubirii de aproapele, despre faptul că a plecat din această viață fără a ști câtă lume l‑a prețuit, despre un om care nu a căutat ale sale, despre un erou al inimilor și despre scrisori de rămas‑bun...

Amintirile, tristețile și dorurile rămân dăltuite într‑o carte care s‑a scris relativ repede, cum probabil se vor mai scrie și altele, când timpul va îngădui.

Această lucrare este un semn de cinstire pentru un monah harnic și râvnitor, care nu a așteptat laudă de la oameni, dar care nădăjduim că se bucură de cununa dreptății de la Dumnezeu, Cel care pe toate le răsplătește.