Ciclul afectiv al durerii - „De ce tocmai eu?“

Durerea este un semnal de alarmă. De aceea, este firesc să apară odată cu ea şi un sentiment de îngrijorare şi teamă. Persoana afectată se gândeşte imediat la o boală gravă, care i-ar putea provoca durerea, şi acest gând devine predominant. După consultarea unui medic, după aflarea cauzei durerii (când medicul o poate identifica) se instalează speranţa că totul va reveni curând la normal, în urma tratamentului. În cele mai multe cazuri, aşa se şi întâmplă.

Dar, uneori, bolnavul constată că durerea persistă, devine chinuitoare, în ciuda faptului că se apelează la mai mulţi medici. Atunci, sentimentul speranţei este treptat înlocuit de deprimare. Bolnavul îşi pune întrebări de genul: „De ce tocmai eu?“, „Ce am făcut ca să fiu pedepsit astfel?“ şi consideră că a făcut ceva rău pentru care trebuie să suporte consecinţele. Alţi bolnavi reacţionează diferit şi consideră vinovaţi de durerea lor pe cei din jur: doctori, membri ai familiei sau alte persoane din anturaj. Reacţiile sunt provocate şi amplificate de perioade lungi de aşteptare în cabinetele medicale, de banii cheltuiţi cu medici şi medicamente, de creşterea dependenţei faţă de alţii, de durerea care nu cedează. Controlaţi durerea printr-un tratament medicamentos riguros În această fază, omul suferind este tentat să controleze situaţia prin metode autodistructive, cum ar fi abuzul de alcool sau creşterea voluntară a dozelor de medicamente (automedicaţie abuzivă). Bolnavul devine iritabil, încearcă sentimente de vinovăţie, se izolează de cei din jur, chiar dacă aceştia încearcă să-l ajute. La serviciu nu mai dă randament, scad performanţele. Suferinţa e mai mare dacă e vorba de o persoană hiperactivă, obişnuită să fie mereu în priză, să rezolve prompt mai multe sarcini, să coordoneze competent un colectiv, să găsească rapid soluţiile cele mai bune la problemele ivite. Deodată, durerea persistentă nu mai permite aceste activităţi, iar omul superactiv, care nu poate să se poarte ca o persoană normală, are tendinţa de a cădea în extrema cealaltă; se izolează de colectiv, se retrage complet din activităţi şi evoluează spre depresie. Mai întâi îşi pierde interesul pentru lucrurile care contau, pentru îndatoririle familiale sau sociale şi chiar grija pentru imaginea personală. Realizează că este iubit din ce în ce mai puţin şi chiar se întreabă dacă mai merită dragostea şi atenţia celor din jur. Simte că nu mai este necesar, şi acest sentiment îl apasă şi îi scade respectul faţă de sine. Teama, izolarea şi depresia accentuează durerea şi suferinţa şi îl determină să recurgă la alte metode de tratament, chiar neconvenţionale sau să ajungă pe mâna unor şarlatani care îi exploatează fără scrupule suferinţa. Între timp, familia parcurge cam aceleaşi stări afective ca ale pacientului, şi anume îngrijorare, dezamăgire, furie, vină, atenţie excesivă, dificultăţi de comunicare. Acest lanţ al durerii cronice trebuie întrerupt prin schimbarea modului de viaţă, prin controlul durerii (psihic şi medicamentos), prin concentrarea asupra unor lucruri care oferă bucurii şi satisfacţie.