Cincizecimea cuvintelor

Cele patrusprezece neamuri prezente la Ierusalim în Duminica Cincizecimii, la Pogorârea Duhului Sfânt sub chip de limbi de foc peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, pot fi tot atâtea "neamuri" sau feluri de cuvinte peste care Duhul Sfânt se pogoară umplându-le cu har şi cu lumini de candele vii. Prin Cincizecime cuvintele se transfigurează, se înflăcărează şi devin purtătoare şi expresie a Duhului Sfânt, aşa cum au fost şi sunt cuvintele predicii Sfântului Apostol Petru din Ziua Rusaliilor. Prin atingere de Cuvântul lui Dumnezeu şi umplere de acest Cuvânt, cuvintele omului devin cuvinte duhovniceşti şi cuvinte "cu putere multă".

Vorbind de Cincizecimea cuvintelor, putem vorbi mai întâi de Geneza şi Apocalipsa cuvintelor sau de naşterea şi Judecata de Apoi a cuvintelor, după cuvântul Mântuitorului care spune că: "Din cuvintele tale vei fi mântuit şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Matei 12, 37). Geneza cuvintelor presupune Turnul Babel, când s-au amestecat cuvintele limbilor, iar Apocalipsa cuvintelor va presupune judecata de apoi a acestora. Cuvintele umplu istoria, existenţa şi viaţa oamenilor dintre Geneză şi Apocalipsă. Prin Revelaţia dumnezeiască asistăm la un Exod al cuvintelor, din Egipt spre Canaan şi din ţinutul Gherghesenilor înspre Emaus, sau la o izbăvire a lor din starea de decădere a oamenilor purtători şi vorbitori de cuvânt. Tablele Legii ridică cuvintele la nivel de Sinai, după ce mai înainte omul stă de vorbă cu Dumnezeu prin cuvinte în lumina rugului aprins. Psalmii sunt culmea doxologiei cuvintelor, iar profetismul biblic lărgeşte orizontul cuvintelor până înspre zări de viitor îndepărtat. Prin Hristos Domnul cuvintele oamenilor se împărtăşesc de Evanghelie sau de Vestea cea Bună, care transfigurează cuvintele pe Tabor, dându-le putere ca să sufere răstignirea pe Golgota. Pe Tabor contemplăm schimbarea la faţă a cuvintelor lui Petru, Iacob şi Ioan, căzuţi la pământ înaintea Schimbării la Faţă a Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, în sâmbăta lui Lazăr suntem martori la învierea din Betania a cuvintelor, iar în Joia Mare suntem chemaţi şi aşteptaţi la Cina cea de Taină a cuvintelor. Prin Hristos asistăm la Răstignirea cuvintelor, după ce mai înainte cuvintele şi-au purtat crucea pe urma Cuvântului prin Simon de la Cirena şi sfintele femei mironosiţe. Răstignirea şi Învierea Cuvântului trezesc din morţi şi deschid mormintele cuvintelor prin Evangheliile Învierii şi prin Arătările cuvintelor înviate. Urmează apoi drumul spre Emaus al cuvintelor lui Luca şi Cleopa însoţite de Cuvântul cel înviat a treia zi din morţi, pentru ca toate să ne conducă prin Înălţare spre Cincizecimea cuvintelor prelungită în Faptele Apostolice şi în Epistolele cuvintelor din Noul Testament. Drumul spre Emaus al cuvintelor se întâlneşte la răscruce cu drumul Damascului cuvintelor, când şi unde cuvintele noastre se convertesc, căzând cu faţa la pământ înaintea Arătării cereşti a Cuvântului înviat şi înălţat la cer. Precum apa în cele şase vase de piatră de la nunta din Canaa Galileii, prefăcută în vin, tot aşa se prefac şi se păstrează "cuvintele harului" (Luca 4, 22) în vasele Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiţii şi ale Sfintei Liturghii. Prin împărtăşirea din Cuvântul lui Dumnezeu, cuvintele omului pot fi stropi de rouă înlăcrimată şi văpaie înflăcărată, aşa cum a fost cuvântul lui Moise şi al lui David, al Sfântului Ilie şi al Sfinţilor Prooroci, al Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Părinţi. Prin rugăciune, cuvintele noastre Îl urmează pe Iisus printre semănături; prin contemplaţie, cuvintele noastre urcă pe Tabor; prin lacrimi, cuvintele noastre spală picioarele Domnului, iar prin Împărtăşire, cuvintele noastre stau cucernice la Cina cea de Taină. Prin iubire, cuvintele noastre rămân statornice lângă crucea lui Iisus, iar prin bucuria creştină, aleargă şi se întorc în dimineaţa Învierii de la întâlnirea cu Domnul. Prin curăţie, cuvintele noastre sunt aprinse întru arderea inimii şi chemate la Cina din Emaus, iar prin îndelungă-răbdare şi statornică aşteptare, cuvintelor noastre li se deschid uşile cele încuiate, dându-ni-se ceea ce trebuie să vorbim sau să tăcem "în ceasul acela". Cuvântul lui Dumnezeu este apa cea vie a cuvintelor noastre. Cuvântul lui Dumnezeu este Păstorul cel bun al cuvintelor noastre, cuvinte care "merg după El" - Calea, Adevărul şi Viaţa - în toate cele despre Întrupare şi Naştere, Botez şi Schimbare la Faţă, Jertfă şi Înviere, Înălţare la cer şi Şedere de-a dreapta Tatălui, Parusie şi Judecata de Apoi. Cuvântul lui Dumnezeu este "pomul vieţii" cuvintelor noastre. Cuvântul lui Dumnezeu este alfa şi omega cuvintelor noastre. Toate aceste smerite gânduri despre cuvinte şi Cincizecimea cuvintelor şi reflecţii despre legătura dintre cuvântul lui Dumnezeu şi cuvintele noastre sunt izvorâte din cuvântul Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie, care a spus oarecând astfel: "Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la Judecata de Apoi!"