Cine este Ivan Denisovici Şuhov?

Mai precis, cine este Ivan Denisovici Şuhov? Este personajul principal al romanului omonim care îl are drept autor pe Alexandr Soljeniţîn. Acest roman îşi propune să trateze exact ceea ce exprimă titlul: o zi din viaţa unui deţinut, pe nume Ivan Denisovici Şuhov, deţinutul cu numărul Sce-854 într-un lagăr sovietic de muncă. Desigur, la baza acestei scrieri stă experienţa de deţinut pe care cunoscutul disident rus, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1970), a trăit-o. Scriitorul creează cu maestrie un univers apăsător, în care gestul obişnuit îşi revendică drepturile, în care omul este apăsat până la zdrobire de rutina cotidiană, de micile, dar de o importanţă vitală, strategii, pe care le presupune existenţa într-un spaţiu închis: închisoarea-ţară.

Citind un astfel de roman, este imposibil să nu faci conexiuni, să nu încerci asemănări sau deosebiri între cele citite şi viaţa de zi cu zi. Viaţa, aşa cum majoritatea noastră o trăieşte, este o acumulare de rutine, o succesiune de zile, în care ne încercăm devenirea. Pentru marea noastră majoritate, ziua începe cu ceasul deşteptător, cu tabieturile proprii fiecăruia, cu pregătirea pentru ziua ce stă să înceapă. Pentru cei neafectaţi de criză încă şi care mai au un loc de muncă, cea mai mare parte a zilei se desfăşoară în jurul activităţii pe care o îndeplineşte şi o împlineşte la locul de muncă. Individul X se aruncă cu voluptate în tăvălugul pe care viaţa în societate îl presupune: solicitări, vânzări, proiecte etc. Toate acestea sunt marcă a societăţii capitaliste, cu piaţă liberă, cu beneficii şi dezavantaje, cu bune şi rele. Problematizare ivankaramazoviană Omul este o rotiţă care face marele angrenaj al societăţii să se mişte. El nu este restricţionat de nimic în ceea ce priveşte proprietatea sa directă: trupul. Este liber să facă orice vrea: poate emigra, poate renunţa la activitatea desfăşurată, poate renunţa la muncă. Nimic nu-l obligă, nimic nu-l opreşte. Problematizând ivankaramazovian, putem spune că totul este permis pentru că totul este posibil. Omul îşi poate trăi viaţa aşa cum doreşte (cu amendamentul de ordin logic că cel care nu munceşte nu prea are de unde să mănânce. Aici realitatea aduce totuşi un tertium datur, sfidând în unele cazuri logica sus invocată). Dar omul contemporan, cu rare excepţii, vrea şi vrea cu asupra de masura cât mai multe. Nu contează că viaţa începe să se desfăşoare în jurul jobului sau al afacerii administrate pentru că, în fond, aceasta este viaţa. Acesta este sensul în care ea se desfăşoară. Viaţa cotidiană este bazată pe acumulare. Omul adună întruna şi îşi raportează viaţa la cele reuşite (bineînţeles, în plan material). Paul Tillich, teolog protestant şi filosof al existenţialismului creştin, vorbeşte despre denaturarea actuală pe care credinţa, văzută ca "starea de a fi preocupat la modul ultim", o cunoaşte în societatea modernă. O astfel de denaturare o constituie preocuparea ultimă în privinţa "succesului", a statutului social şi puterii economice. "Acesta este zeul multor oameni şi face ceea ce orice preocupare ultimă trebuie să facă: pretinde predare necondiţionată faţă de legile sale, chiar dacă preţul este sacrificarea relaţiilor umane adevărate şi a convingerilor personale" (Paul Tillich - Curajul de a fi). Desigur, modalitatea de raportare a omului la existenţă a suferit mutaţii majore. Secularizarea vieţii, golirea acesteia de raportarea la sacru au dus inevitabil la ceea ce înţelegem astăzi prin viaţă. Dacă spusele lui Gabriel Garcia Marquez sunt adevărate şi "viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci cea pe care ţi-o aminteşti spre a o povesti", ar fi interesant să facem un exerciţiu de voinţă, să ne oprim din rutina de Ivan Denisovici cotidiană şi să punem întrebarea: ce-mi amintesc despre mine însumi? În termeni liturgici exprimaţi, ce "răspuns (bun) la înfricoşata judecată a lui Hristos" voi da? Oare care va fi răspunsul pe care îl voi putea da la rechizitoriul final? Omul postmodern nu mai are pentru ce lupta. El trăieşte hic et nunc, reducând existenţa la materie. În acest sens, Ivan Denisovici suntem fiecare dintre noi, pentru că fiecare avem datoria de a supravieţui, de a lupta cu cele de jos pentru a le dobândi pe cele înalte, de a lupta cu cele ce strigă în noi "nimic din ce este omenesc nu-mi e străin" şi de a conştientiza chemarea pe care o formulează stihul liturgic: "Suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?". Povestire publicată cu acordul lui Hruşciov Se naşte Aleksandr Isaevici Soljeniţîn la 11 decembrie 1918, la Kislodovsk, în nordul Caucazului. Tatăl murise la 15 iunie 1918, rănit la o vânătoare. Din 1936, a urmat la Rostov pe Don cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică.La 9 februarie 1945, în Prusia Orientală căpitanul de artilerie Soljeniţîn a fost arestat, interceptându-i-se corespondenţa cu un prieten. A primit opt ani de lagăr de muncă. În 1959 a scris povestirea "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", publicată abia în 1962 cu permisiunea lui Hruşciov. Corespondenţa primită de la foştii zek (deţinuţi politici) îi va întări imboldul de a scrie, în parte şi pe baza ei, Arhipelagul Gulag. În 1970 a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru "Pavilionul canceroşilor".