Cine se spală pe față?

Ce facem când trăim într-un mediu viciat, otrăvitor spiritual? Când bârfa, răutatea, violența verbală fac parte din rutina zilnică? Ori dacă nu sunt rutină, sunt cel puțin accidente frecvente și motive pentru o conștiință împovărată. În fața acestei provocări a fost pusă și amma Teodora atunci când a fost întrebată „cum poate să fie doar cu Dumnezeu” cel care în mod obișnuit ascultă vul­garități, chiar fără voia lui. Răspunsul cuvioasei este unul nuan­țat, deși concis: „Așa cum, atunci când te așezi la masă și găsești o mulțime de feluri de mâncare, guști, dar nu cu plăcere, tot așa, dacă-ți intră în urechi vorbe lumești, tu ține-ți inima către Dumnezeu și, neascultându-le cu plăcere, nu te vor atinge”.

Cheia acestui scurt răspuns al maicii Teodora este plăcerea. Plăcerea care se naște din vorbele rele împărtășite cu ceilalți; plăcerea provocată de denigrare și de cuvintele risipite în deșert. Această plăcere este de fapt semnul interior al bucuriei de a face rău, al sentimentului de superioritate nejustificată asupra celorlalți; în cele din urmă este indiciul consimțământului entuziast la răul făcut în inimă.

Există o poveste talmudică ce ne-ar putea ajuta mai bine să înțelegem cum ar trebui să funcționeze judecata unui creștin în fața scăderilor și păcatelor pe care le vede în ceilalți. Istorioara (din care voi rezuma doar partea care ne interesează pe noi) vorbește de un tânăr care vine la un cărturar și îi propune să îl învețe Talmudul. Din câteva întrebări, maestrul decide că tânărul nu are cele necesare pentru studierea acestei cărți, întrucât nu știe nici aramaică, nici ebraică și nu cunoaște nici Tora. Mai are o șansă, totuși, dacă trece cu bine testul de logică. Așadar maestrul îl pune pe tânăr în fața unei probleme: „Doi tâlhari coboară într-o casă pe horn. Unul dintre ei este murdar pe față și unul nu este. Care dintre cei doi se spală pe față?” Răspunsul tânărului este ușor de bănuit: „În mod firesc, cel care se spală pe față este cel murdar”. Rabinul îi răspunde: „Greșit. Pe față se spală cel curat. Iată logica: tâlharul murdar pe față îl privește pe cel curat și crede că și el este la fel. Cel curat pe față se uită la tâlharul murdar și crede că și el este murdar, prin urmare, merge să se spele”. Din această povestire, care are doza ei de ironie, putem înțelege ceva esențial despre raportul creștinului cu lumea din jurul lui și mai ales despre reacția în fața răului.

Un creștin adevărat, de fiecare dată când vede slăbiciunea, vulnerabilitatea, neputința cuiva manifestată în vreun păcat oarecare, începe el însuși să se pocăiască. Există o legătură care ne conectează pe toți și care face ca orice cădere a fratelui să devină propriul meu eșec care să îmi ceară pocăință reînnoită. O inimă sensibilă și plină de dragoste nu poate reacționa altfel în fața greșelii celuilalt, decât asumându-și-o ca pe a sa. Sau, folosind cuvintele povestirii de mai sus, spălându-și fața la fiecare întâlnire cu cineva murdar. Pentru că și pe propria mea față se prea poate să se afle aceeași mizerie.

Iar acum să ne întoarcem la amma Teodora. Ce faci când trăiești într-un mediu viciat de bârfă și de judecată? Nu cedezi, nu consimți în inima ta și nu te îndulcești cu plăcerea răutăcioasă, ci faci pocăință la măsura ta, cu durere, pentru toate nevolniciile la care se întâmplă să participi, fie și doar ca spectator.