Circovii de iarnă

Până acum optzeci de ani, cei mai mulţi ţărani nu ştiau să scrie şi să citească. Ca să ţină minte mai uşor, oamenii au unit acele sărbători care urmau unele după altele, făcând o singură sărbătoare, în cele mai multe cazuri ţinând trei zile. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru sau cu Circovii de iarnă, care cuprind mai multe sărbători destul de diferite: Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie), Sfântul Antonie (17 ianuarie), Sfântul Atanasie şi Sfântul Chiril (18 ianuarie). Numele de „circovi“ vine din expresia slavonească „ţerkovnâie sviata“, însemnând „sfinţii Bisericii“.

„Sfântul Petru de iarnă“ Este ziua când Biserica sărbătoreşte cinstitul lanţ al Sfântului Petru, în amintirea minunatei eliberări a Sfântului Petru din temniţa lui Irod. Dus în temniţă, Sfântul a fost legat cu două lanţuri grele. Noaptea, în timp ce dormea înlănţuit şi păzit de doi soldaţi, a venit îngerul Domnului şi, lovindu-l în coastă, l-a trezit şi l-a eliberat. Lanţurile au căzut. Se spune că au fost luate şi păstrate de nişte credincioşi. Lanţurile au făcut minuni, căci se atinseseră de trupul Sfântului Petru. Pentru săteni, Sfântul Petru de iarnă era o mare sărbătoare. Pentru că o jumătate de an mai târziu, pe 29 iunie, cade din nou ziua Sfântului Petru, cele două sărbători s-au amestecat. Astfel, ambele zile erau ţinute de frica lupilor. Oamenii se rugau Sfântului Petru să închidă gura lupilor cu lanţul său, să nu le mănânce vitele. Unii credeau chiar că Sfântul Petru e stăpânul lupilor, coboară din cer şi le meneşte ce vite să mănânce, iar lupii nu-i ies din cuvânt. Dar, pentru că „Petru“ înseamnă şi „piatră“, aşa cum se ştie din cuvintele Mântuitorului, ei mai credeau că Sfântul Petru este şi stăpânul grindinii, pe care o fierbe vara, să se mai mărunţească, să nu distrugă recoltele. Dar şi de Sfântul Petru de iIarnă se serbează Fulgerătoarele, de frică să nu trăsnească şi să nu dea Dumnezeu fulgere şi viscole mari! Prin unele părţi, oamenii puneau în ajun pietre albe pe pragurile caselor, iar a doua zi, de dimineaţă, le duceau la biserică, să calce părintele peste ele. Apoi le duceau acasă şi le puneau în grajd, să le apere vitele de lupi! Ciobanii ţineau şi ei sărbătoarea şi, ca să nu le mănânce gadinele oile, ajunau până seara. Femeile nu lucrau nimic de frica lupilor, a bolilor şi ca să fie apărate de şoareci, căci tot în această zi, se zice, şoarecii şi şobolanii fac nuntă, se înmulţesc. Dacă nu aveau voie să coasă, să toarcă sau să scarmene lâna, în schimb trebuiau să deretice casa, ca să nu le atace moliile ţesăturile peste an. Antanasiile: Sfântul Antonie şi Sfântul Atanasie Sfântul Antonie era de neam egiptean. După moartea timpurie a părinţilor săi, deşi era foarte tânăr, şi-a împărţit averile moştenite şi s-a ostenit în rugăciuni şi nevoinţe, dorind a-L urma pe Domnul Hristos. Se povestesc multe despre luptele sale cu diavolii, care necontenit căutau să-l biruiască. S-a refugiat într-un loc pustiu, primind pâine de la rudele sale doar o dată la şase luni. Darurile primite de la Dumnezeu pentru nevoinţele sale au făcut pe mulţi să plece şi să se nevoiască prin pustii asemenea lui. A murit în pustie, la vârsta de o sută cinci ani, ştiind dinainte când va fi vremea plecării, un alt dar minunat care le-a fost dat sfinţilor. Ţăranii aveau mare evlavie la Sfântul Antonie, pe care îl considerau cumătrul lui Dumnezeu, întâiul călugărit, cel care a legat diavolul şi apărător de toate necazurile, mai ales de lupi, ca Sfântul Petru, de boli şi nebunie. Sfântul Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei, a avut multă dragoste pentru credinţa creştină încă din copilărie, căci şi în jocurile sale imita ceea ce vedea în slujbele bisericeşti. Minunându-se foarte de acest lucru, Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, i-a îndemnat pe părinţi să-l dea la învăţătură. Apoi l-a făcut preot pe Atanasie şi l-a păstrat pe lângă el, pentru credinţa, smerenia şi buna sa cunoaştere teologică. Ajuns patriarh al Alexandriei, pe vremea împăratului Constantin cel Mare, Sfântul Atanasie a luptat cu ereziile lui Arie, care au întunecat multă vreme istoria acelor timpuri. S-a dus la Domnul după o viaţă plină de prigoniri, iubit de toţi credincioşii ca un apărător al dreptei credinţe. Sfântul Chiril a fost ales patriarh al Alexandriei în secolul al cincilea. De timpuriu s-a remarcat prin cunoaşterea perfectă a Sfintei Scripturi. A fost un luptător de seamă împotriva ereziilor care au încercat să zguduie dreapta credinţă. Oamenii îi spun Sfântul Chirică şi se tem să lucreze de ziua sa, ca să nu-i pedepsească cu boli, mai ales cu paralizii. De aceea, unii îl numesc Chiril Şchiopul. Apărătorii de ciumă Sfinţii Atanasie şi Chiril sunt consideraţi, în multe zone, apărători de ciumă, ai oamenilor, dar şi ai păsăretului din curte! De aceea, sărbătoarea se mai numeşte şi „Atanasia Ciumelor“ sau „Tănase de Ciumă“. Astfel şi-i imaginau ţăranii pe cei doi sfinţi, ţinând ciuma în lanţ şi dându-i drumul asupra creştinilor care nu se tem să-L supere pe Dumnezeu… Ca de obicei, femeile aveau grijă să sărbătorească cum se cuvine şi această zi. Unele făceau colivă, o sfinţeau la biserică şi o împărţeau la trecători, altele, turte calde, unse cu unt, sau colaci. Şi, ca să-şi apere găinile, unii dădeau de pomană o găină. De la ciumă la alte boli, nu e o distanţă chiar aşa de mare. Aşa că, mai aproape de zilele noastre, deşi ciuma a dispărut, oamenii de prin sate ţin sărbătoarea ca să-i apere sfinţii şi de alte boli: de bube de tot felul, dureri de oase, şchiopătat, chiar de lovituri şi ameţeli. Adevărul este că mila sfinţilor este mare şi e mai bine să le ţii zilele de sărbătoare decât să-i mânii, nerespectând rânduielile Bisericii, chiar dacă nu te temi de ciumă! ▲ Ştiaţi că… - Mai multe sărbători au nume populare obţinute prin abrevierea numelor sfinţilor din zilele respective? Antanasiile: Antonie şi Tănase (Atanasie); Cosmadinul: Cosma şi Damian; Todorusalele: Toader şi Rusaliile; Petrolie: Petru şi Ilie. - Sfântul Petru de iarnă e considerat mijlocul iernii? De acum, se spune, gerurile nu vor mai fi atât de mari… ▲ Ce este ciuma? Este o boală infecţioasă deosebit de gravă, care se transmite rapid, dând naştere unor epidemii de mari proporţii. Este produsă de o bacterie transmisă de la şobolani la om prin purici. Puricii şobolanului îşi schimbă gazda când aceasta moare şi, dacă înţeapă un om, îi transmit boala. Ciuma are mai multe forme. În ciuma bubonică, sunt afectaţi ganglionii limfatici de la gât şi axile, care se umflă şi se înnegresc, din cauza hemoragiilor din ţesut. Această formă se poate vindeca sau agrava, ducând la forma septicemică, în care bacteria ajunge să se multiplice în sânge. Din fericire, astăzi boala se poate trata cu antibiotice. Cum îşi imaginau ţăranii ciuma? Ca pe o femeie foarte bătrână, uscată şi înaltă, soră cu Holera şi mult mai rea decât sora ei. Unii spuneau că umblă îmbrăcată în alb, cu o seceră în mână, pentru a lua vieţile oamenilor, alţii că are coadă de şarpe cu un ghimpe în vârf şi că prin înţepătura ghimpelui aduce boala. Mai spuneau oamenii că intră pe furiş în case şi varsă apa din vase, umplându-le apoi cu apă de-a ei, dătătoare de moarte. Acum o sută de ani, ca să scape de ciumă, femeile din satele în care molima încă nu intrase se adunau într-o casă şi până la miezul nopţii trebuiau să toarcă, să ţeasă, să croiască şi să coasă o cămaşă pentru Ciumă. Cămaşa era dusă la marginea satului şi Ciumei i se striga: „Cum ne-am îngrijit noi de tine să te îmbrăcăm, aşa să te îngrijeşti şi tu şi să nu calci în satul nostru!“ Aşa sperau să fie ocolit satul de ciumă. Dar obiceiul a dispărut, pentru că astăzi există antibioticele… ▲ Ghici ghicitoarea mea! 1. Ce-i viu sub tufă şi nu suflă? (ouăle sub cloşcă) 2. Mititel şi strâmb aleargă pe câmp. (secera)