Cireşele, „medicamentele” din grădina verii
A sosit vremea cireşelor, cele mai căutate fructe de către copii. Puţini cunosc efectele miraculoase atât ale fructului, cât şi ale codiţelor lui pentru sănătatea noastră. De aceea, se poate spune că dacă un gospodar a plantat în livada sa un măr, următorul pom ar trebui să fie neapărat un cireş.
Cultura cireşului este cunoscută de peste 2.500 de ani, la început în Asia, între Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde a trecut în Europa. În stare sălbatică se întâlneşte în China, Iran, Turkestan, Caucaz, Crimeea, Turcia, Africa de Nord şi sud-estul Europei. Pe continentul american, cultura cireşului a trecut destul de recent, majoritatea plantaţiilor fiind concentrate în lungul Oceanului Pacific şi în zona Marilor Lacuri.
În România, cireşul este a treia specie pomicolă cultivată, după prun şi măr. În perioada interbelică, plantaţiile de cireş ocupau suprafeţe importante între speciile pomicole, cea mai mare producţie de fructe fiind de 210.000 de tone în anul 1936. În prezent se obţin sub 100.000 de tone de pe o suprafaţă de 7.000 de hectare.
Cireşul este cultivat în toate regiunile ţării - la câmpie, deal şi în unele zone de munte. Înflorirea are loc în lunile aprilie-mai, iar fructele se coc în mai-iunie, în funcţie de particularităţile soiurilor: Timpurii de Mai, Boambe de Cotnari, Uriaşe de Bistriţa, Cetăţuia. Cireşul cultivat trăieşte 25-40 de ani, iar cel sălbătic ajunge până la 100 de ani.
Conţinutul chimic
Fructele de cireş (Fructus cerasorum) au o valoare energetică de 67-82 kcal/100 g. Conţin o mare diversitate de componente nutritive, între care pot fi menţionate: 15-18% zaharuri (mai ales levuloză asimilabilă de către diabetici), acizi organici (îndeosebi acid salicilic), pectine, saponine, flavonoizi, vitamine (C -10mg/%, A, B1, B2), săruri minerale (de K, Ca, P, Mg, Fe) şi unele microelemente absolut necesare în terapia umană (Zn, Cu, Mn, Co). Mare importanţă are acidul elagic care anihilează efectele unor substanţe cancerigene, naturale sau sintetice.
Proprietăţile terapeutice ale cireşelor
Fructele de cireş prezintă efecte laxative, depurative, antianemice, hemostatice, sedative, antimigrenoase, diaforetice, antigripale, hipotensoare, antireumatismale, remineralizante, energizante fizic şi psihic, tonice, reconfortante, răcoritoare.
Efectele vindecătoare ale cireşelor:
- în boli ale aparatului digestiv intervin în constipaţie, gastrite, atonie hepatică, colite de fermentaţie şi de putrefacţie, hepatite cronice, litiază biliară, dureri de stomac şi gastroenterite. Un rol important constă în favorizarea digestiei ca urmare a normalizării tranzitului intestinal;
- în boli cardiovasculare au efecte în hipertensiune arterială, ateroscleroză, insuficienţă cardiacă;
- în afecţiunile respiratorii combat tusea, gripa, stările febrile, faringite, bronşite, pleurezie, favorizează transpiraţia;
- ameliorează durerile artrozice şi reumatice;
- combat anemia, demineralizările organismului şi creşterea întârziată la copii, cu efecte tonice şi vitalizante;
- elimină toxinele din sânge;
- întârzie procesul de îmbătrânire.
În tratamentele externe, fructele au acţiune favorabilă în:
- tonifierea tenului şi decongestionarea feţei;
- redarea elasticităţii pielii;
- combaterea semnelor de pecingine, pistrui şi cuperoză;
- vindecarea tăieturilor, plăgilor şi crăpături ale pielii.
Formele de utilizare a cireşelor
Cireşele se maturizează într-un sezon timpuriu (mai-iunie), când lipsesc alte fructe proaspete. Cantitatea zilnică de consum poate ajunge la 500 de grame pentru a înlocui una din mesele zilnice. Efectele curei sunt deosebit de favorabile în eliminarea toxinelor şi a altor deşeuri metabolice, datorită acţiunii depurative de curăţire a sângelui.
Efecte bune ale consumului de cireşe proaspete se constată şi în combaterea unor afecţiuni cardiace sau în poliartrite reumatoide. Fiind sărace în principii nutritive, cireşele pot fi un „amăgitor al foamei”, indicat în dieta persoanelor cu obezitate şi celulită avansată, iar prin acţiunea depurativă vor contribui efectiv la prevenirea îmbătrânirii organismului.
Sucul din fructe, obţinut prin presarea cireşelor proaspete, se consumă câte 2-3 căni pe zi, fiind un adjuvant de calitate în combaterea colitelor de fermentaţie, dureri intestinale, hepatite cronice, litiază biliară, sechele după hepatite şi pentru dezintoxicarea sângelui.
Compotul de cireşe este un bun remediu pentru stările de indigestie, mai ales la copii şi persoane în vârstă.
Siropul de cireşe, preparat dintr-un kilogram de suc de fructe şi 1,5 kg zahăr, se consumă diluat cu apă minerală sau plată, fiind o excelentă băutură răcoritoare, cu efecte antifebrile, reconfortante, antianemice şi cu acţiuni în stimularea creşterii întârziate a copiilor, precum şi în menţinerea tinereţii.
Infuzia din fructe uscate (o lingură la 250 ml apă clocotită) se mai fierbe 1-2 minute, se infuzează acoperit 10-15 minute, se strecoară şi se beau 3 căni pe zi, cu recomandare la persoanele care suferă de colite de fermentaţie, litiază biliară, ateroscleroză, obezitate şi pentru prevenirea bătrâneţii.
În uz extern se aplică fructe zdrobite sub formă de cataplasmă pusă pe frunte pentru tratarea stărilor de ameţeli, migrene şi dureri de cap. Cataplasma aplicată pe obraz şi gât, sub formă de mască cosmetică, redă elasticitatea pielii prin efecte tonice, revigorante şi vitaminizante. În plus combate petele de bătrâneţe, pecingine, pistrui şi crăpături ale pielii.
Alte preparate:
- Uleiul din sâmburi de cireş are bune efecte în masaje pentru dureri reumatice, negi şi pete cutanate de bătrâneţe.
- Cleiul proaspăt de pe scoarţa pomilor sau de pe ramurile traumatizate se foloseşte pe piele, când există răni, tăieturi, ulceraţii, micoze, pecingine, inflamaţii articulare şi pentru oprirea hemoragiilor. Dacă se fierbe, cleiul de cireş se bea împotriva tusei.
- Lemnul de cireş este cel mai bun material pentru confecţionarea tablelor şi a pieselor de şah, a lulelelor şi a ţigaretelor.
Forme de utilizare a cozilor de cireş (Stipites cerasorum)
Sunt foarte bogate în săruri de potasiu, saponine, derivaţi flavonici şi taninuri de natură catehinică; acestea dau un gust astringent, uşor amărui.
Cozile de cireşe au puternice efecte diuretice datorită conţinutului ridicat de săruri de potasiu şi flavonoide. În plus, s-au constatat şi proprietăţi astringente şi antidiareice (datorită conţinutului în taninuri), apoi proprietăţi depurative, antifebrile şi antiinflamatoare renal.
Pentru aceste proprietăţi, ceaiul din cozi de cireşe este mult recomandat în:
- afecţiuni renale (pielite, nefrite, pielonefrite, cistite, uretrite, retenţie urinară, colici renali, infecţii renale, hidropizie);
- afecţiuni ale aparatului digestiv (diaree, ascită);
- reumatism, gută, artrite;
- prevenirea aterosclerozei şi pericarditei;
- tratarea edemelor şi a celulitei.
Decoctul, preparat dintr-un pumn de codiţe uscate la 600 ml apă rece; se fierbe 15 minute, se infuzează acoperit 20 de minute, se îndulceşte şi se bea călduţ între mese, prin fracţionare în 3-4 reprize în cursul zilei, având efect în tratarea durerilor de rinichi provocate de litiază renală. Efectul diuretic se măreşte în cazul când se asociază cu frunze de merişor, mesteacăn, coada-calului, teci de fasole, mătase de porumb şi seminţe de măceş. Pentru a îmbunătăţi gustul, ceaiul strecurat se toarnă fierbinte peste 250 g cireşe proaspete sau mere tăiate în felii, ţinându-se vasul acoperit încă 20 de minute. Fructele se zdrobesc prin presare şi se amestecă cu ceaiul.
Cura de ceai din codiţe de cireş va trebui să dureze minimum 10-14 zile, atunci când se urmăresc efectele depurative şi antiinflamatoare. Infuzia din cozi de cireşe neîndulcită se bea contra tusei, la dureri de stomac şi lumbago, precum şi în boli de rinichi. De menţionat că acţiunea diuretică a cozilor de cireşe este mai blândă decât cea a mătăsii de porumb.
În uz extern se fac băi de mâini şi de picioare cu decoct din cozi de cireşe (un pumn de cozi uscate la un litru de apă clocotită); se fierbe 5 minute, se infuzează acoperit 10 minute şi se fac două băi pe zi.