Civilizaţia criticii

În urmă cu puţin timp, un oarecare domn redactor al unui cotidian ce îşi propune, cel puţin în titlu, să prezinte realitatea cât mai fidel îşi afirma profunda nemulţumire, transformată ulterior pe parcursul articolului semnat de dumnealui în dispreţ faţă de felul în care Patriarhia Română a ştiut să gestioneze „chestiunea Muntenegru“. Altfel spus, domnul în cauză acuza faptul că instituţia de mai sus nu a ştiut să acorde momentului importanţa cuvenită, limitându-se la publicarea unui comunicat de presă sec, în care se arată impersonal faptul că Patriarhia Română îşi exprimă regretul faţă de cele întâmplate. Autorul şi-ar fi dorit ca reacţia Bisericii Ortodoxe Române la nivel reprezentativ să fie alta. Se critica, printre altele, lipsa Patriarhului de la aeroport, în momentul revenirii în ţară a aeronavelor cu trupurile neînsufleţite sau ale celor răniţi, lipsa Preafericirii Sale sau a unui alt înalt reprezentant al Bisericii de la căpătâiul celor internaţi. Această atitudine jurnalistică, ce nu trebuie a fi analizată în continuare tocmai pentru a nu-i oferi o importanţă mai mare decât merită, aduce în atenţie o temă importantă în dezvoltarea unei mentalităţi, adesea abandonată sau, şi mai rău, anatematizată: critica. Felul în care se critică şi mai ales finalitatea criticii. Personajul în cauză critica pentru a se afla în treabă, pentru a fi interesant; auzise probabil că acum dă bine să te iei puţin de Biserică. Sunt absolut convins că în egală măsură ar fi fost criticat şi un alt tip (opus) de raportare a Patriarhiei la acest moment. Dacă Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române ar fi fost prezent la aeroport sau în spitalele bucureştene unde au fost aduşi răniţii, atitudinea ar fi fost taxată pe motiv de speculare publicitară. În loc să stea la bisericile lor, au venit şi aici... Nu se mai satură şi ăştia... Ca să critici trebuie să ai stil.

 

Dincolo de astfel de încercări nereuşite de a ieşi în evidenţă, dincolo de aceste parodieri ieftine ale ideii de critică ce a clădit civilizaţii, se menţine şi poate chiar se potenţează actualitatea incontestabilă a acestui principiu. Cât de curajoşi suntem să înfruntăm critica fundamentată? Când şi cum vom înceta să mai înţelegem critica drept un afront personal de genul mă critici pentru că ai ceva cu mine? Când vom învăţa metoda criticii oneste, neizvorâtă din superiorităţi momentane sau din frustrări înmagazinate cu anii? Un profesor de teologie german îmi vorbea despre importanţa esenţială a unei teologii critice. Nu o teologie care să atace absolut tot, adică să facă pe deşteapta în orice condiţii, ci o teologie care să traseze linii directoare, să arate realitatea când ea nu este adesea văzută, oricui, în orice condiţii, cu orice risc. Fără a fi acuzată de delirante şi autonomizante tendinţe. Ca să critici trebuie să ai curaj. 

 

Totodată, o critică onestă, adică una realistă, presupune o pregătire. Adică o conştientizare a stării celui care critică. Nu poţi să faci pe deşteptul, dacă tu eşti găunos. Pentru a putea transmite un mesaj societăţii în care trăieşti, trebuie să ai capacitatea de a ieşi la dialog, luând în calcul foarte serios posibilitatea de a fi analizat minuţios şi de a ţi se spune verde în faţă. La ce bun să umpli internetul de postări în care să acuzi atentatele constante la adresa Ortodoxiei (reale de altfel) şi să te erijezi în rolul de apologet al ei mai abitir decât Ştefan cel Mare, dacă tu calci în picioare cu seninătate şi abilitate pe oricine îţi arată limitele, profesionale, dar mai ales umane. Ca să critici trebuie să te laşi criticat.