Colind, bobul de mărgean, sufletului alean

Deceniul ’50 al veacului al XX-lea a fost unul amarnic pentru români. Regimul sovietizat, sub ucaz moscovit, urmărea să ne scoată din albia în care cursese până atunci viața noastră. Ceea ce se dorea perfid și ticălos era prefacerea sufletului, pângărirea a ceea ce aveam mai scump, ruperea de cele ale firii, de Dumnezeu și de credință, adică de acel mod de a fi, de a exista, ce rânduise și dăduse de secole și secole identitatea creștină a poporului român. Acea „reeducare”, pusă în operă în închisorile comuniste ale vremii, și în special la Pitești, așa-zisă purificare și înlăturare a unei „gândiri reacționare” și răsădirea viziunii comuniste, ce făgăduia fericirea, nu se limita la spațiul concentraționar, ci viza întreaga țară, transformată, de fapt, într-o veritabilă temniță. Cei dintâi vizați erau Biserica și slujitorii ei. Ocupanții voiau să se întâmple în România întocmai ca în Rusia, să se închidă toate lăcașele sfinte, să fie scoase icoanele și înlocuite cu portretele lui Stalin și Lenin, înaintea cărora să îngenuncheze omul când se întorcea acasă, precum în Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen, slăvindu-i pe cei care le aduceau privațiuni peste privațiuni și pe deasupra mai și intrau și cu picioarele în tainițele ființiale, hărăzite de Providență de a fi intangibile. Or, tocmai asta a galvanizat rezistența tăcută, cu rare accente de revoltă insurecțională, cea a ființei. Nu s-a reușit nici pe departe să se smulgă rădăcinile credinței și nici să se disloce valorile perene, întemeietoare. Chiar și mulți din cei care făcuseră pactul cu diavolul și se înrolaseră în armia „constructorilor lumii noi” tăinuiau în intimitatea făpturii lor, în acel colț al curăției de neatins, aceste comori de preț. Îmi amintesc, ca și cum s-ar petrece azi, de botezurile și cununiile pe care tatăl meu le săvârșea în casa noastră din Fălticeni, de pe strada Maior Ioan 18, situată într-o rariște de imobile, departe de ochii albaștri ai securității, într-o discreție ca de sub o lespede. Din când în când, printre acești călcători de norme draconice ale stăpânirii roșii se afla și câte un simbriaș al temutului serviciu secret comunist.

Diplomația și curajul Patriarhului Justinian Marina, determinarea slujitorilor altarelor și a celei mai mari părți a credincioșilor zădărniciseră elanul demolator al regimului și bisericile rămăseseră deschise. Mai ales la sate apele curgeau în albia dintotdeauna. Și în oraș puține porți și uși nu se deschideau când venea preotul cu Ajunul să vestească Nașterea Domnului, ori Botezul Său în apa Iordanului. Supraviețuise și obiceiul ca preotul de Bobotează să fie însoțit de o ceată de copii, un fel de Crai de la Răsărit. Tatăl meu, paroh al Bisericii Fălticenii Vechi, aduna, cred, lângă dânsul, de Ajun, cea mai numeroasă ceată de copii vestitori din Fălticeni. Nu lipseam niciodată. Porneam în zorii zilei, întâi mai puțini, apoi din ce în ce mai mulți, ca după ce cobora noaptea să rămânem doar cei de la început. Nici unul nu obosea să țipe din rărunchi: „Kiiraleisaa!... Kiiraleisaa!” Târgul vuia de aceste vestiri și căpăta tot mai mult o atmosferă solemnă, ritualică. Era ceva care ieșea din banalitatea cotidianului, cenușiu cel mai adesea. În închipuirea mea, însuși orașul îmbrăca odăjdii preoțești. „Kiiraleisaa...!, Kiiraleisaa!”

Același efect minunat îl avea și colindul. În așezările urbane în acea vreme se mergea mai cu fereală la colindat. La țară însă nimic nu reușise să pună stavilă obiceiului, care continua să fie expresia unei bucurii ce se cere îm­păr­tășită, trăită laolaltă în duhul ei cel vechi. Dar, în acele timpuri, colindul acesta tors din caier bătrân de cei mari și cei mici, cu dulceața lui de fruct pârguit și aromat, cu zumzetul de zefir, cu reavănul de pajiște în zori de primăvară, era un balsam pentru omul supus stihiilor. Un bob de mărgean, sufletului alean. Colindele erau șiraguri ținute în sipete ca nu cumva să se piardă. Cale spre cer în zbor de prigorii. Tezaurul acesta, păstrat cu sfințenie, împărtășanie nepereche, a fost parcă ființă vie și izvoditoare de miracole. Ce altceva a fost acea spărtură petrecută prin cortina de fier a epocii, când un om, el însuși minune a lui Dumnezeu, dirijorul Madrigalului, Marin Constantin, a izbutit să scoată un disc, care s-a răspândit în lumea largă, cu colinde românești! A fost lucrare cerească, așa cum cerești, scoborâte din rai, erau vocile divine ale coriștilor Madrigalului. Se grijea acel disc aidoma unui boț de aur. Se asculta ca într-o biserică în fiecare casă de român și toate laolaltă se prindeau într-o mitică horă de sărbătoare a odoarelor. Beatitudinea se topea ca o ceară și impregna fiecare fărâmă trupească și sufletească. Era înălțare, urcare în tării și plenitudinea sacrului în deplinătatea sa. Și această stare de jubilație avea acutele ei pentru fiecare. În cazul meu, senzația unei sublimități irepetabile am încercat-o în ziua de 24 decembrie 1989, în cabina 1, cea de emisie, a Radioului Iași, căruia îi anunțasem cu glas copleșit de emoție redeschiderea în 22 decembrie, după suprimarea ceaușistă. Erau orele dimineții când a pășit în acel spațiu un preot, părintele Roată, slujitor la Biserica Frumoasa, cu glas de clopot mănăstiresc voievodal. După ce mi-a dat să sărut icoana, s-a pornit să colinde. Cântul său suna mai răscolitor și duios ca niciodată. Se călătorea în eter, deschizându-și aripile dintr-un loc unde nu fusese primit vreodată și răsuna fără de opreliști în nețărmurirea universului. Se ivise, l-am simțit dintr-odată, un bob de mărgean la colțul ochilor mei și nu se clintea din pupile. Îl vedeam prin strălimpezimea acestuia pe tatăl meu, înveșnicit de câțiva ani, bucurându-se de această întoarcere la cele ale firii întru care nădăjduise, rugându-se fără de încetare. Bobul de mărgean, sufletului alean.