Colind de Crăciun

Un articol de: Monica Patriche - 27 Decembrie 2010

Ideea povestirii Colind de Crăciun de Charles Dickens este metanoia sau schimbarea în adâncime a unei persoane. Crăciunul aici nu este doar cadrul natural al întâmplărilor, ci aminteşte pericopa biblică a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. O mulţime de săraci definesc în carte prototipul persoanei care trăieşte în lipsuri materiale, dar bogate în virtuţi. Spre deosebire de bogatul fără nume din Evanghelie, eroul principal, unchiul Scrooge, are posibilitatea să depăşească prăpastia dintre iad şi Rai, ajutat de o înţelegere a rostului timpului.

Dickens ne pune în temă încă de la început cu ce fel de om avem de-a face. Cămătarul Scrooge era "un zgârie-brânză care ştia să înhaţe puternic prada" şi, "tăios ca o limbă de cuţit", avea răceala omului departe de Dumnezeu: "îşi purta pretutindeni temperatura sa sub zero". Concepţia lui despre bine era legată de singurătate: "El asta dorea. Să-şi facă un drum singuratec ş…ţ asta constituia pentru Scrooge ceva bun." Dar, într-un ajun de Crăciun, "cea mai bună dintre toate zilele bune ale anului", cum numeşte autorul această zi, începe povestea noastră, cu faptul că Scrooge califică drept prostii urarea unui nepot al său, de a avea sărbători fericite şi de a fi păzit de Dumnezeu. Pentru bătrânul cămătar - robul balanţelor şi al registrelor - fericirea nu prea avea sens. Dragostea, nici atât. Scrooge nu suferea deloc atmosfera Crăciunului, nu pricepea înţelesul lui de dragoste şi de bucurie, pentru că nu iubea. Aflăm, ulterior, că dacă nu iubea lumina, nici nu ura întunericul: pentru că "întunericul nu costă, de aceea Scrooge nu-l ura." Capacitatea lui limitată de a zări în mod spiritual lumea o putem afla direct de la el: "Prostii!", spune omul de afaceri aflat în apropierea celor care aparţin unei lumi nevăzute. Cu aceste cuvinte întâmpină tot ceea ce urmează, mai întâi întâlnirea cu Marley, asociatul său mort, care îl lămureşte în privinţa rolului propriu de făuritor al unui destin nefericit. Marley purta lanţul pe care îl făurise, din propria voinţă, în timpul vieţii sale. Nu avea nici linişte, nici odihnă. Viaţa sa fusese un şir de ocazii ratate de a face binele. Acum, degeaba se străduia să mai facă vreun bine. De Crăciun suferea şi mai mult: "De ce am trecut prin mulţimea semenilor mei mereu cu ochii aplecaţi spre lucrurile pământene, fără să-i fi ridicat niciodată spre această stea binecuvântată care a călăuzit Magii la lăcaşul cel sărac? Nu existau locuinţe sărace spre care m-ar fi călăuzit şi pe mine?" Şi totuşi lui Scrooge îi mai rămăsese o şansă de a scăpa de soarta aceasta. Trecutul, prezentul şi viitorul se terminau într-un mormânt pe care era scris un nume: Scrooge. Era numele nefericirii veşnice, al unei singurătăţi insuportabile, singurătatea celui care nu a făcut nici un bine. Nimeni nu-i mulţumea pentru nimic, nimeni nu-şi amintea de el. Totul se pierdea într-un întuneric de care se înfricoşa. Faţă în faţă cu propria moarte, toate ideile despre lume dispar. Dacă până atunci se ocupase cu afacerile, realiza, împreună cu Marley, că afaceri sunt şi mila, îndurarea, îngăduinţa, bunăvoinţa. Totul depindea de sensul pe care îl dădea vieţii. Teama l-a făcut pe Scrooge să se schimbe. Teama de moarte. Autorul nu insistă, în privinţa Crăciunului, decât pe faptul că este un reper: raportează totul la această zi, ca la o zi a creaţiei lumii. Apoi de Crăciun ţine sensul existenţei: fericirea, bunătatea şi iubirea sunt semne ale unei lumi noi, în care s-a întrupat Hristos. Poate este o povestire prea săracă pentru noi, ortodocşii, care ne dorim întotdeauna mai mult când este vorba despre cele spirituale. Şi, totuşi, povestea unchiului Scrooge rămâne printre capodoperele literaturii universale, fiind citită, deopotrivă, de copii şi vârstnici. Dickens ştie să arunce lumină asupra lucrurilor. Aprinde lumina acolo unde noi nu vedem decât întuneric, e plin de compasiune şi de dorinţa de a-i schimba pe ceilalţi, are în el ceva din minunea Crăciunului. Şi dacă am reţine din povestea lui că e util să ne ridicăm mereu privirile şi să privim Steaua, poate că nu ne-am mai rătăci atât de des… Un fel de Scrooge este cu siguranţă, chiar dacă în măsuri diferite, în fiecare dintre noi… Şi fiecare are şansa sa.