Colinda românească - tezaurul unei conştiinţe creştine

Colinde, colinde!

E vremea colindelor, 

Căci gheaţa se-ntinde

Asemeni oglindelor

Şi tremură brazii,

Mişcând rămurelele;

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele

 

Se bucurâ copiii, 

Copiii şi fetele;

De dragul Mariei

Îşi piaptănă pletele;

De dragul Mariei

Şi-al Mântuitorului

Luceşte pe ceruri

O stea călătorului.

 

Aşa scria genialul Eminescu în ultima parte a scurtei sale vieţi, iar mai târziu, în secolul XX, muzica acestor inspirate versuri a fost scrisă de Gheorghe Dumitrescu, unul dintre cei mai prolifici compozitori români - fost elev al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea între anii 1926 şi 1934 -, a cărui creaţie muzicală izvorăşte din complexul de surse primare autohtone, fapt ce-i asigură nu numai originalitatea stilistică, ci şi personalitatea sa inconfundabilă.

 

Cât priveşte originea acestor minicreaţii folclorice, cântate cu nesaţ de toate păturile sociale încă din primele veacuri ale tinerei Biserici creştine, se ştie că au în primul rând o origine scripturistică, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a avut atitudine aprobatoare cu privire la utilizarea muzicii în cultul divin la care a participat, fără rezerve, cu ucenicii Săi, după cum ne spune Sfânta Scriptură: „Şi după ce au cântat imnuri au ieşit la Muntele Măslinilor“.

 

Nu putem trece cu vederea însă faptul că izvoare serioase asupra originii colindelor găsim şi la părinţii şi scriitorii bisericeşti ca: Tertulian, Fericitul Augustin, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Asterie al Amasiei şi alţii.

 

„Dintre toate genurile de creaţie literară şi muzicală însă - scrie Constantin A. Ionescu - nici unul nu oferă mai multe posibilităţi de documentare şi cunoaştere profundă a structurii psihice populare ca genul ales, colinda.“

 

Puternica legătură ce există între colinde şi muzica populară şi cea religioasă a fost demonstrată muzicologic şi compoziţional de către muzicieni şi folclorişti de prestigiu, români şi străini ca: pr. I. D. Petrescu, George Breazul, Sabin Drăgoi, Gheorghe Ciobanu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Ursu, Ovidiu Bârlea, pr. Simeon Florea Marian, Béla Bartók, Amédée Gastoué, Vincent dâIndy.

Simbioza ce a existat de-a lungul veacurilor între muzica populară şi cea religioasă, menţionată mai sus, i-a determinat pe cercetători să emită diverse teorii privind întâietatea uneia faţă de cealaltă.

 

Astfel, bine - cunoscutul cercetător Gheorghe Ciobanu, după îndelungate studii întreprinse asupra structurii melodico-ritmice a melosului popular românesc şi bulgăresc, concretizate în diverse reviste şi cărţi de specialitate, concluzionează următoarele: „Faptul că ritmul colindelor se aseamănă mai mult cu ritmul gregorian (al Bisericii Catolice - n.n.) poate fi explicat sau ca o mai fidelă conservare a ritmului antic, sau că acest ritm - ceea ce pare mai verosimil - a fost specific lumii romane şi că, după părăsirea pământului dacic de către Aurelian, cei care au rămas pe loc au continuat să practice credinţele şi obiceiurile legate de Saturnaliile şi Calendele romane“.

 

Avem de asemenea bogate informaţii cu privire la practicile religioase ale românilor comunicate de însoţitorul patriarhului Macarie, arhidiaconul Paul de Alep, care în însemnările sale făcute în trecerea prin Ţările Române notează următoarele: „Este de observat că în această ţară se obişnuieşte în seara spre Naşterea lui Hristos ca toţi preoţii din diferite târguri însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti să se adune în grupuri purtând icoane şi să umble prin politie (cetate) toată noaptea, vizitând casele locuitorilor şi dându-le bucurie în ziua de sărbătoare“.

Menţionăm în continuare intensa preocupare a compozitorului maghiar Béla Bartók privind forma antifonică în care flăcăii şi copiii execută colinde la ferestrele creştinilor despărţiţi în grupuri separate. Bartók a publicat o bună parte din colindele religioase ale românilor din Maramureş.

 

Nu poate fi uitată preocuparea marelui domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, savant de renume mondial care în impunătoarea sa lucrare Descriptio Moldaviae se ocupă şi de practicile religioase ale conaţionalilor săi, făcând expuneri minunate asupra Drăgaicei, jocurilor căluşarilor, bocetelor sau asupra Turcăi şi colindei noastre strămoşeşti.

 

De asemenea, e remarcabil că folcloriştii moderni Gheorghe Ciobanu, Tiberiu Alexandru, Emilia Comişel, Iordan Datcu, Gheorghe Oprea şi alţii susţin fără rezerve înrudirea perfectă ce există între colindele religioase şi melosul folcloric românesc, întrucât „colindul este strâns legat de obiceiul precreştin“.

 

În acelaşi timp, marele folclorist şi om de aleasă cultură generală Nicolae Cartojan crede că imnografia bizantină stă la baza colindelor religioase ale românilor şi ale populaţiilor din sud-estul european.

 

Cităm în acest sens imnografi ca: Cuviosul Roman Melodul (sec. V-VI); Sfântul Andrei Criteanul (sec. VII), Sfântul Ioan Damaschin; Sfântul Cosma de Maiuma (sec. VII-VIII); Teofan Graptul (†850); Sfântul Teodor Studitul (759-826) şi chiar unii împăraţi bizantini ca: Constantin Porfirogenetul şi Leon Înţeleptul.

 

Iar în Apus avem pe Sfântul Ambrozie al Milanului, Cecilius Sedulius, Bernard de Clairvaux; Jacopone da Todi şi alţii.

 

Nu putem trece cu vederea de asemenea preocuparea geniului poeziei româneşti Mihai Eminescu privind culegerea sa alcătuită din balade, obiceiuri tradiţionale, proverbe şi cimilituri, colinde religioase, condace, irmoase etc. „Cu acestea - scrie Alexandru Dobre -, Eminescu îşi înscrie cu autoritate numele său în istoria folcloristicii româneşti.“

 

Cât priveşte originea istorică a colindelor, în afară de cea scripturistică menţionată mai sus, folcloriştii în unanimitate consideră că aceste creaţii constituie un tezaur de nepreţuit pentru conştiinţa noastră de creştini şi români şi că la baza lor se găseşte „o muzică antică creştină“.

 

Iar cei doi mari folclorişti şi savanţi de renume european Bogdan Petriceicu Hasdeu, în cartea sa „Cuvente den bătrâni“, Bucureşti, 1879, şi M. Gaster, în lucrarea sa „Literatura populară“, Bucureşti, 1883, consideră că sursa unor colinde religioase se află în Sfânta Scriptură, în Apocrife şi în cartea populară „Varlaam şi Ioasaf“.

 

Nu mai puţin putem spune despre cântecele vechi religioase şi de mahala menţionate de Anton Pann în lucrarea sa „Spitalul amorului“ (Bucureşti, 1847) pe care le găsim prelucrate în lucrările poeţilor şi scriitorilor secolului al XIX-lea ca: Grigore Alexandrescu, Costache Caragiale, Cezar Bolliac, Nicolae Filimon şi alţii.

 

Acelaşi lucru se poate spune şi despre mulţi psalmi ai mitropolitului Dosoftei - canonizat de Biserica noastră -, care au devenit colinde şi cântece de stea ale căror versuri au inspirat mulţi compozitori români, pe care le cântă şi azi unele coruri şi grupuri folclorice.

În ceea ce priveşte însă structura melodico-ritmică a acestor minicreaţii, se ştie că melodiile colindelor româneşti au o structură ritmică foarte apropiată de cea a dansului popular în stil arhaic modal, motive melodice ritmice foarte scurte şi o versificaţie exclusiv primară.

 

Unii cercetători mai susţin că înrudirea dintre cântul gregorian (cântul liturgic al Bisericii Catolice) şi cântul bizantin cu privire la mod, ambitus, formule melodice, precum şi cadenţe dovedeşte folosirea de către ambele creaţii a elementelor de esenţă populară, fapt ce ne face să credem că „elementele modale, melodice şi ritmice au fost comune întregii lumi antice, pe lângă altele specifice fiecărui neam“.

 

Se poate spune de asemenea că valoarea educativă a colindelor şi cântecelor de stea, atât prin conţinutul lor literar, cât şi prin linia melodică, extrem de accesibilă şi celor mai modeste grupuri de colindători, constituie un bogat material educativ, de mare însemnătate istorică şi artistică.