Interbelicul românesc, spațiul în care s-au format seniorii Rugului Aprins, a însemnat o sumă de straturi germinative de ordin social-politic, economic, ideologic, cultural, religios dar și (pseudo)spiritual. Inevitabil așadar pentru un intelectual să nu se intersecteze și cu asemenea provocări: cele de ordin spiritual și pseudo-spiritual...
Între multele fațete ale acestor ispite a fost neîndoielnic și opera lui René Guénon sau chiar ratașarea la mișcarea guénonistă, implicit la ceea ce istoria religiilor și a tradițiilor spirituale, ca disciplină academică, urma să numească perenialism sau tradiționalism. Iată ce scrie, pe scurt, regretatul părinte profesor Nicolae Achimescu despre acest subiect:
„Un reprezentant cu totul original al unui asemenea esoterism a fost René Guénon (1886-1951). După ce a studiat matematica şi filosofia la Paris, acesta s-a simţit atras de curentele esoterice, iar apoi s-a stabilit în Egipt, unde a devenit sufist şi chiar şeic. A rămas toată viaţa în Egipt, purtând un nume arab, deşi, spre sfârşit, s-a arătat din nou interesat de creştinism. În cărţile sale, Guénon l-a interpretat însă sub influenţa unui fel de philosophia perennis, independentă de orice spaţiu cultural, supusă timpului şi capabilă să ofere răspunsuri la toate întrebările pe care umanitatea şi le-ar pune. Pentru a putea identifica sensul mesajului său este absolut necesară o familiaritate cu spiritualitatea orientală.” (Ziarul Lumina, „Universaliștii esotericocreștini”, 28 august, 2008)
René Guénon este unul dintre gânditorii francezi ai secolului XX a căror influență este substanțială. Promotor al teoriei Tradiției spirituale imemoriale, acesta a scris însă și pagini care-și păstrează și astăzi actualitatea (spre exemplu: despre simbolismul crucii). Chiar dacă este criticat pentru excese, inclusiv de istorici ai ideilor și credințelor religioase, René Guénon își are locul său în orice dicționar de istoria ideilor.
În aceste condiții, era inevitabil, parte din creația lui R. Guénon a fost adesea pe masa de lucru a intelectualilor și teologilor români, în special a celor din interbelic, aflați la curent în mod natural, la zi, cu cele publicate în marile țări occidentale. Câteva personalități din România interbelică au devenit discipoli direcți ai lui René Guénon, unii au corespondat cu acesta precum profesorul Anton Dumitriu și scriitorul Marcel Avramescu. Alte câteva (viitoare) personalități ale Rugului Aprins întrețineau relații de dialog intelectual cu acei câțiva dintre românii care au făcut pasul decisiv spre guénonism - precum Vasile Lovinescu și Michel Vâlsan. Aceasta nu înseamnă că cei sus-amintiți nu priveau cu discernământ viața și opera lui R. Guénon, că ar fi fost cumva niște adepți fanatici ai scriitorului francez. Dimpotrivă, părintele profesor Andrei Scrima, de pildă, își ia o distanță clară, iar perspectiva sa rămâne la fel de vie în duhul creștinismului ortodox. Recomand în acest sens un excepțional studiu al părintelui profesor Bogdan Tătaru-Cazaban care subliniază distincția între Sfânta Tradiție și tradiționalism și faptul că părintele A. Scrima nu a făcut niciodată această confuzie (vezi „The Inner Dimension of the Orthodox Tradition and Traditionalism According to Andrei Scrima’s Hermeneutics”, revista RES, vol 12, decembrie 2020, Sibiu, pp. 485-496).
Dar, dincolo de aceste confuzii, între scrierile lui R. Guénon și activitatea Rugului Aprins o și mai clară ruptură este ilustrată prin atitudinea față de știință, în opinia noastră. Spre deosebire de deschiderea totală a participanților la întâlnirile Rugului Aprins față de cercetarea științifică, fără însă a o idolatriza - a se vedea precizările profesorului Alexandru Mironescu pe această temă, R. Guénon rămâne în impas.
De pildă, referindu-ne la câteva dintre scrierile guénoniste cele mai cunoscute, al căror ecou a produs imense valuri între contemporani, constatăm pasaje al căror înțeles este chestionabil.
Concret, postându-se ostentativ de partea a ceea ce el numește știință sacră, René Guénon face o critică dură, lipsită de orice nuanță, la adresa științei contemporane a lumii în care trăia. Pentru a nu fi interpretat greșit, precizez că înțeleg și apreciez principiile spirituale imuabile pentru care pledează scriitorul. Cu toate acestea, unele afirmații ale sale sunt, pe cât de îndrăznețe, pe atât de ridicole, precum: „nu s-a înțeles că, pe de o parte, cunoștințele de detaliu sunt nesemnificative în ele însele și, ca atare, nu merită să le fie sacrificată cunoașterea sintetică” (vezi R. Guénon, Criza lumii moderne, Ed. Humanitas, 1993, p. 86).
Pentru a nu rupe din context, se face referire mai departe la principiul superior care ar trebui să primeze în abordarea oricărui detaliu. Este adevărat. Numai că aceasta se petrece îndeobște acolo unde avem de-a face cu științe la început de drum - ceea ce se putea constata din belșug la început de secol XX și în secolul XIX. Istoria științei este însă plină de fascinante surprize. Astăzi este un loc comun ca o știință să fie abordată holistic, așadar din perspectiva unui principiu superior, ceea ce ne obligă să gândim din cu totul altă prismă necesitatea oricărui detaliu, implicit pasajul sus-citat.
René Guénon trăia într-o anume paradigmă, de aceea constatăm că în bună măsură critica sa la adresa filosofiei științei vremii sale era îndreptățită: „Sub pretextul de a le asigura independența, concepția modernă a separat radical științele de orice principiu superior și le-a privat astfel de orice semnificație profundă și chiar de orice interes real din punctul de vedere al cunoașterii; închizându-le într-un domeniu iremediabil mărginit, ea nu poate ajunge decât într-un impas” (p. 88). Cu toate acestea, constatăm astăzi, la mai puțin de un secol de la scrierea acestor afirmații (1931), că știința nu este nicidecum în vreun impas, dimpotrivă. Și, între noi fie vorba, nu era nici la vremea la care René Guénon își scria eseurile respective.
Focalizarea pe anumite domenii ale cunoașterii, făcând abstracție de întreg, a avut rostul ei. Astăzi întâlnim abordări care depășesc asemenea false bariere. Este un joc între vid și plin pe care René Guénon nu pare să-l fi deslușit ori să-l fi anticipat prea clar - ne referim strict la perspectiva sa asupra științei moderne. Dar suntem obligați să ne întrebăm: era R. Guénon racordat suficient la știința vremii sale (început de secol XX), la teoria relativității (Albert Einstein), la primii pași în fizica cuantică (Max Planck), de pildă? Sunt întrebări necesare, fiindcă R. Guénon nu dovedește nicăieri aceasta.
René Guénon venea în întâmpinarea avântului științific cu o teorie despre o știință „de ordin sacru” a cărei apologie o face, dar nu sesizează că privind dinspre sacru toate își au rostul lor, inclusiv durerile nașterii științei secolului XX - de unde și anumite paragrafe care astăzi sunt desuete: „Pentru a ne convinge că lucrurile stau așa e de ajuns să remarcăm că majoritatea contemporanilor noștri confundă știința cu industria și că sunt numeroși cei pentru care inginerul reprezintă tipul însuși al savantului” (p. 89). Până la un punct, chiar avea dreptate - aceasta era lumea în care trăia Guénon. Însă datorită unor astfel de ingineri, inclusiv R. Guénon putea călători ceva mai repede decât era posibil cu doar câteva decenii în urmă, grație acestora începea omenirea să îndrăznească să zboare etc. Oare dacă ar trăi astăzi René Guénon ar vorbi cu aceeași discutabilă lejeritate despre informaticieni, geneticieni, biochimiști, astronauți etc.?
În treacăt fie spus, R. Guénon făcea abstracție și de ceea ce se scrisese la nivelul excelenței, prin Hegel, spre exemplu, în privința filozofiei științei, căci Fenomenologia spiritului cu al său prim capitol dedicat chiar acestui subiect apăruse cu mai bine de un veac în urmă (1807).
Din fericire, studiul aprofundat al vieții și operei membrilor Rugului Aprins confirmă buna lor priză la Realitate, atât de ordin cultural - științific, cât mai ales la cea de ordin duhovnicesc.
