Coliva tuturor sfinţilor

Săptămâna de după praznicul Pogorârii Sfântului Duh începe, încă din ziua de luni, cu lecturarea la Dumnezeiasca Liturghie a Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, dar şi a Evangheliei după Matei, pentru că din această luni încep pericopele acestui Evanghelist. Săptămâna începe de acum înainte de luni, nu de duminică, aşa cum a fost de la sărbătoarea Învierii Domnului. Duminica încheie de acum înainte drumul săptămânal al credinciosului, iar prima dintre acestea este închinată Tuturor Sfinţilor. Sfinţi erau numiţi în epistolele Sfântului Apostol Pavel toţi cei care credeau în Hristos. Sfinţenia este atributul lui Dumnezeu, iar un ecfonis de la slujba Utreniei spune că El Se odihneşte „întru sfinţi“. Aşadar, adevărata odihnă a lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Sfântul Proroc Moise în Cartea Facerii, este aceea în sfinţii Săi. Omul care-şi împlineşte scopul, acela de a fi în acord cu iubirea lui Dumnezeu, este o dată sfânt, iar apoi aduce odihnă lui Dumnezeu. Ce minune mare!

Coliva este o hrană. O hrană despre care citim că a înlocuit la un anumit moment hrana batjocorită de cei care se împotriveau credincioşilor. O hrană insuflată în vis de un sfânt mucenic. Coliva este hrana sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu în sensul că ei, acolo, mănâncă neapărat ceva, ci în sensul că şederea alături, în armonie, a multor seminţe care formează coliva, după cum spune rugăciunea de sfinţire a acesteia, înseamnă împlinirea voii şi gândului dumnezeiesc de la creaţie, dar şi a poruncii celei noi pe care o lasă Hristos Domnul ucenicilor: să se iubească unul pe altul. Acesta este dezideratul nostru, pe care-l rostim la fiecare Liturghie, înainte ca preotul să rostească rugăciunea Anaforalei sau a ridicării Darurilor spre a fi primite în Jertfelnicul cel mai presus de minte.

Coliva este pentru sfinţi, dar din ea se împărtăşesc oamenii, atât cei vii, cât şi cei pe care îi pomenim, alături de sfinţii zilei. Îi dorim pe toţi cei dragi ai noştri, adormiţi, să fie în sălaşurile sfinţilor şi de aceea facem pomenirea, cuvânt care desemnează atât aducerea aminte de sfinţii din calendar şi cărţile de cult, cât şi aducerea aminte de rudele noastre adormite. Folosim acelaşi cuvânt pentru că încă mai avem, chiar dacă nu foarte conştient, intuiţia că toţi creştinii în mod ideal îşi doresc să fie în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa că Duminica Tuturor Sfinţilor sau a tuturor „dumnezeilor după har“ este nu atât o pomenire, cât mai ales un deziderat pentru oricine s-a botezat şi gândeşte că urmează învăţăturilor evanghelice. Omul nu este fără de păcat sau greşeală, poate avea căderi şi impulsuri care să-l îndepărteze de idealul vieţuirii creştine pe care-l avem în minte cu toţii, dar gândul că până la sfârşit va trăi cu nădejdea în mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu îl face să continue pe drumul spre Împărăţie, oricâte obstacole şi greutăţi ar apărea pe acesta. Toţi sfinţii sunt cei care nu s-au dat bătuţi, indiferent de greutăţile cu care s-au confruntat sau greşelile pe care le vor fi făcut în această viaţă, iar noi îi avem ca pildă şi ne dorim să fim alături de ei la finalul vieţii, aşa cum e finalul acestei prime săptămâni după Cincizecime.