Comunicarea ca slujire a celuilalt

Reflecţia asupra mijloacelor moderne de comunicare se dezvoltă astăzi în mod sistematic în spaţiul academic prin domeniul specializat de cercetare al ştiinţelor informaţiei şi comunicării. Însă impactul noilor tehnologii informaţionale asupra persoanelor şi societăţii este analizat, de asemenea, din multiple perspective: socio-psihologice şi educaţionale, politice şi economice, culturale şi religioase. Pentru slujitorii Bisericii, înţelegerea fenomenului reprezintă nu doar o preocupare pastorală, ci, mai mult, un efort de aprofundare a condiţiei umane, din perspectiva antropologiei creştine. A fost publicată recent, la prestigioasa editură pariziană Les Editions du Cerf, o carte de 160 de pagini, despre care Jean-François Colosimo afirmă în prefaţă că este un "eseu novator", "o panoramă cu deschidere către întrebări cruciale": Christophe Levalois, Prendre soin de lâautre. Une vision chrétienne de la communication. Autorul, preot ortodox şi profesor, cunoscut nouă mai ales prin misiunea sa de redactor-şef al site-ului de ştiri orthodoxie.com, oferă cititorilor de limbă franceză o contribuţie valoroasă privind întrebările lui homo communicans din lumea de azi şi posibile răspunsuri, relevabile în tradiţia ortodoxă, la angoasele şi crizele societăţii cucerite de comunicare. Volumul este organizat pe patru capitole, cu sensul de parcurs de la modalităţile de funcţionare şi de studiere a comunicării în lumea de azi către viaţa Bisericii în dialog cu cultura acestui veac, prin afirmarea valorilor spirituale şi sociale inspirate de Sfânta Scriptură şi de gândirea Sfinţilor Părinţi. Fără să neglijeze paradigmele comunicaţionale ale veacului nostru, pe care le evaluează în mod echilibrat, Christophe Levalois urmează cu consecvenţă firul de aur al viziunii teologice asupra comunicării, cu rădăcini adânci în antropologia creştină. Autorul analizează evoluţia noţiunii de comunicare şi sesizează îndepărtarea progresivă a acesteia de sensul comuniunii, începând cu veacul al XVII-lea, sub influenţa raţionalismului iluminist şi antropologiei tehniciste. "Maşinile de comunicare" sunt cele care construiesc o falsă proximitate. Primul capitol al cărţii conţine referinţe la nume importante din sociologia comunicării, ale căror studii au devenit clasice în domeniu, iar concluziile lor denotă derive axiologice: confuzia între realitate şi reprezentarea mediatică a acesteia (Lucien Sfez), abolirea semnificatului şi tautologia semnificantului (Jean Baudrillard), exhibiţionismul narcisist şi obsesia spectacularului (Pierre Bourdieu, Dominique Wolton), "omul fără interior", redus la imagine (Philippe Breton) ş.a. În partea finală a capitolului se insistă pe importanţa tot mai mare acordată de guverne şi de organizaţii internaţionale responsabilităţii comunicaţionale şi promovării unei etici a informaţiei în mass-media. În capitolul al doilea, "Comunicarea, informaţia şi Bisericile", găsim o prezentare sistematică a modului în care Bisericile creştine folosesc mass-media în difuzarea propriilor mesaje şi a atitudinilor pe care diferite confesiuni creştine le adoptă faţă de mijloacele de informare în masă seculare. Sunt citate documente oficiale şi evidenţiate etape distinctive în evoluţia preocupărilor comunicaţionale ale catolicilor, ortodocşilor şi protestanţilor. Se remarcă aria comună a preocupărilor, dar şi amprenta proprie fiecăreia dintre cele trei mari confesiuni creştine, respectiv: caracterul universalist, personalismul mistic şi accentul social-filantropic al comunicării. În tabloul preocupărilor ortodoxe privind comunicarea modernă aflăm date interesante despre mass-media în Bisericile de limbă slavă sau greacă, mai puţin cunoscute publicului românesc. Paginile 74-76 cuprind o descriere a activităţilor Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române şi referiri la dimensiunea misionară acordată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel utilizării mijloacelor moderne de comunicare. Ultimele două capitole ale cărţii sunt o sinteză de teologie a comunicării, iar în acestea specialistul în IT de la orthodoxie.com se retrage smerit în plan secund, pentru a lăsa locul dintâi preotului şi teologului. Versetele biblice se împletesc cu cugetările patristice şi cu gândirea teologilor ortodocşi din veacul XX, pentru a defini o viziune a comunicării în care persoanele umane sunt chemate să realizeze plenitudinea unităţii în Hristos: De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute (Ioan 15, 15). Iubirea este forma sublimă a relaţiei interpersonale de comunicare, transmitere în vederea comuniunii, prin respectul libertăţii celuilalt şi printr-o cultură a darului. Teologia comunicării se află, astfel, în simbioză cu teologia persoanei, iar răspunsul creştin privind obiectivul comunicării are o finalitate spirituală: comuniunea, cu dimensiunea verticală a rugăciunii şi cea orizontală, a iubirii faţă de persoana aproapelui. Reflexia asupra comunicării din perspectiva antropologiei ortodoxe se încheie cu o paralelă între modul creştin şi modul secular de a înţelege comunicarea: în ambele cazuri se subliniază importanţa comunicării şi necesitatea unei bune comunicări între oameni. Însă diferenţele apar în concepţia despre fiinţa umană (creştinismul privilegiază persoana şi relaţiile directe dintre oameni, lumea de azi este preocupată cu prioritate de individ) şi în privinţa obiectivelor (comuniunea, în învăţătura creştină, interese şi obiective materiale în societatea actuală, care subordonează instrumentele comunicaţionale). Al patrulea capitol, care dă şi titlul cărţii (Prendre soin de lâautre), este o caldă pledoarie pentru respectarea demnităţii persoanei celuilalt în actul comunicaţional, prin grija de a-l sluji cu smerenie hristică şi de a nu-l răni prin cuvinte sau imagini. De altfel, această stare de slujire prin comunicare este exprimată şi în concluziile din finalul cărţii: idei simple de enunţat, dar greu de realizat în viaţa de zi cu zi, după cum spune autorul. "Comunicarea se sprijină pe intenţia primă care izvorăşte din inima fiecăruia. Ea conduce la a lua pe celălalt în consideraţie, nu pentru a-l domina, ci pentru a construi un noi autentic, prin împărtăşirea a ceea ce deţine fiecare. Astfel, fiecare este ajutat să intre, la rândul său, în acest proces de transmitere care este, dintr-odată, recepţie şi emisie a Celui ce este viaţa cea adevărată, sau de a continua să crească în El, prin El (1 Ioan 1, 3). Pentru aceasta, este important să avem grijă de celălalt, idee capitală, acţiune transformatoare şi decisivă. Comunicarea devine atunci dorinţă de comuniune şi tinde astfel să reunească originea etimologică comună a celor doi termeni. Ea se desăvârşeşte în întâlnirea faţă către faţă şi în relaţia de la persoană la persoană" (p. 156). Acesta este, exprimat în câteva cuvinte, mesajul volumului scris de părintele parizian Christophe Levalois. O lucrare convingătoare, redactată într-un ton ecumenic şi plin de speranţă. Comunicatorul prin internet devine mărturisitor al resurselor comunicaţionale netrecătoare ale Ortodoxiei. Dar osteneala sa poate fi considerată şi o invitaţie pentru jurnaliştii ortodocşi de diferite tradiţii naţionale la lectura unui volum publicat într-o limbă de circulaţie internaţională şi la mai multă comunicare între ei, în duhul comuniunii întru dreapta credinţă. Pr. Nicolae Dascălu