Constantin Brâncoveanu - Îndoitul încoronat

Un articol de: Negoiţă Paul - 09 Iulie 2014

Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea mucenicească a lui Constantin Brâncoveanu şi a celor împreună cu dânsul (1714-2014), pretutindeni în România se comemorează înălţătorul martiriu al domnitorului. Fireşte, el nefiind un eveniment petrecut în afara unui context istoric, trebuie să avem în vedere întregul parcurs al domniei acestui fericit sfânt pentru a scoate şi mai bine la lumină învăţăturile ce ne-au parvenit peste veacuri în urma acestei domnii. Dumnezeu l-a învrednicit pe Brâncoveanu să poarte atât coroana puterii lumeşti, cât şi a celei a martiriului, arătându-ne că cel care arde de dragoste pentru Hristos şi face voia Lui nu se lasă furat de cele materiale şi de deşertăciunea acestei lumi, ci, conştient de marea iubire a Lui, Îl urmează chiar şi sub satârul călăului.

Sfântul Mucenic Con­­­stantin s-a năs­cut în anul 1654 din ve­chiul neam boie­resc al Brâncovenilor din Olte­nia. Ta­­­tăl lui a fost postelnicul Pa­­pa Brân­coveanu, care va muri în a­nul 1655, ucis de sei­me­nii sârbi şi de dorobanţi, os­ta­şii cu lea­­fă răs­culaţi îm­po­tri­va dom­ni­­­to­ru­lui Constantin Şer­ban Ba­­sarab. Ră­mas orfan, a fost cres­­cut de ma­ma sa, Stan­ca, din neamul Can­tacu­zi­ni­lor. Un­­chiul său, stol­nicul Con­­stan­­tin Cantacuzi­no, se va ocu­­pa personal de edu­ca­ţia lui, pu­­nân­­du-i la dispoziţie nu­me­roa­­se­­le resurse ale biblio­te­cii de la Măr­­gineni, renumită pen­­­tru vo­­lumele pe care le a­dă­­­pos­tea şi personajele de cultură mar­­can­­­te care o consultau. Im­pre­­sio­­nat de acest me­diu, va de­ma­­ra el mai târziu am­ple miş­cări de tipărire a căr­­ţilor ce i-au plă­­­cut atât de mult.

„Splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbuşirii“

La moartea lui Şerban Can­ta­­­cuzino (1640-1688), boierii s-au adunat la Mitropolie pentru a-l alege Domn pe Cons­tantin Brân­­­coveanu, apreciind des­­cen­­den­ţa lui din neamul Ba­sa­ra­­bi­lor, iscusinţa diploma­ti­că, vir­tu­­ţi­le şi, mai ales, bună­ta­tea lui. Bo­ierii trimit după el, căci la mo­mentul acela se afla la curte lân­gă trupul lui Şerban Vo­­dă. Are loc un schimb de re­plici ce va demonstra smerenia cu care Brân­coveanu a fost îm­po­­dobit. Ini­ţial refuză, pe motiv că îi este su­ficient să fie Domn la casa lui, dar la stăruinţele bo­­­ierilor care îl împingeau de la spate, chiar el se va lăsa în­co­ronat la 29 octom­brie 1688, ci­­-t­in­du-i-se mai întâi mo­litfele de domnie. A avut o dom­nie foar­­te lun­gă (25 de ani), ne­fiind în­­tre­cut decât de Mircea cel Bă­trân, care a domnit 32 de ani.

Iniţial, după moartea ne­aş­tep­­tată a lui Şerban Vodă (o­tră­vit de familie se pare, după o dom­nie de nouă ani şi ju­mă­ta­te), poporul începu să-l acla­me pe străzi pe Constantin Can­ta­cu­zino, fratele lui Şerban, dar a­ces­ta refuzând, l-au a­les pe Brân­coveanu, un nepot de soră al defunctului voievod. La mo­men­tul alegerii avea 34 de ani şi, în­trucât ocupase îna­in­te demni­ta­­tea de Mare Spă­tar şi de Mare Lo­gofăt, avea în ju­rul său 30-40 de boieri de pri­m rang. Anton Ma­ria Del Chia­ro chiar spune că şi el a re­fu­­zat domnia, asemenea lui Con­­stantin, dar în vreme ce a­­ces­ta din urmă a refuzat pentru a nu atrage urgia Porţii a­su­­pra sa (şi a Ţării), Brân­co­vea­nu o face pentru că „splen­do­­r­ile dom­niei sunt vecinic su­pu­­se pră­buşirii“. Prin această a­fir­ma­ţie, după cum intuieşte şi Del Chia­ro, Brâncoveanu a a­rătat că-şi presimţea tragicul sfârşit.

După înscăunarea lui Brân­co­­­v­eanu, Mitropolitul Teodosie Veş­­temeanul (1668-1672 şi 1679-1708) fiind de faţă, a urmat ducerea pe ultimul drum a lui Şerban, la trei zile după moar­­­te. Poarta aprobând nu­mi­­rea noului Domn, Brânco­­vea­nu îl înştiinţează rapid şi pe îm­pă­ra­tul Leopold al Austriei. El o­preş­te solii trimişi de Şerban la a­celaşi împărat, confis­cân­­du-le da­rurile pentru a le tri­mite a­ce­lu­i­aşi personaj, dar prin solii săi. Vă­duva lui Şerban, rămasă la Mă­năstirea Co­tro­ceni, a fost pu­să sub su­pra­ve­gherea unei gărzi de 50 de sol­daţi, Brânco­vea­nu ce­rându-i 30 de pungi pli­ne cu bani pentru a îndupleca Poar­ta să nu i-l ră­pească văduvei pe Gheor­ghe, atunci în vâr­stă de 8 ani.

Constantin Bălăceanu, gi­ne­re­­le văduvei, obţine escortarea lui şi a întregii familii îm­pre­u­nă cu bunurile lor la Braşov de că­tre cele opt regimente aflate sub co­manda generalului neamţ Hei­­sler. Conştient, cu si­gu­ran­ţă, de nenorocirile şi pierderile o­me­neşti şi materiale pe care le-ar a­du­ce o confruntare arma­tă cu re­gimentele nemţeşti, de­şi strân­se­se oştire, el nu se gră­beş­te să se arunce nesăbuit în lup­tă. Ne­con­fundând curajul cu în­drăz­nea­la nesăbuită, el dă de ştire tur­cilor, care, cu toa­te că îl acu­ză de incapacitate, nu întârzie să a­pa­ră cu o arma­tă alcătuită din 50.000 de tă­tari şi 10.000 de unguri aflaţi sub comanda contelui Te­kely, prin­cipe al Transil­va­niei. În mun­ţii Branului, genera­lul Heis­ler a fost luat prizonier, ul­­te­­rior Brâncoveanu interve­nind pentru eliberarea lui. Bă­lă­ceanu este ucis, iar capul îi es­te dus domnitorului.

Turcii victorioşi proclamară pe Teleky principe al Tran­sil­va­niei, dar apropiindu-se aus­tri­­e­cii, primii au fugit până în Fă­gă­raş, iar de acolo au plecat în ţara lor. Telekyanii însă nu s-au purtat respectuos cu gaz­de­le lor va­la­he, aşa cum s-ar fi cu­venit de vre­me ce erau stră­ini. Au înce­put să prade şi să fa­că rău, iar Brân­coveanu s-a vă­zut nevoit să se plângă Porţii că dacă situaţia va continua ast­fel, nu va mai a­vea cu ce să plă­tească tributul. A­larmaţi de a­cest însemnat de­ta­liu, turcii l-au încredinţat că se poate pur­ta cu ungurii după fap­tele lor. Tâl­harii maghiari au fost de­pis­taţi de prin satele unde se sta­biliseră, iar o mare parte din­­tre ei ucişi. Alţii au fugit prin Mol­dova sau Turcia. Te­leky s-a re­tras cu familia în Ni­co­media, la îndemnul Porţii, fă­ră a mai avea vreun rol în e­ve­ni­mentele ulterioare.

Model de trăire creştinească şi domnie dreaptă

Evitând printr-o remarcabi­lă di­plomaţie un război costisitor şi scă­pând de ungurii răz­vră­tiţi, dom­nitorul este acum sur­prins de vizita unui trimis al sultanului în aprilie 1703 ca­re-l înşti­in­ţea­ză că trebuie să se înfăţişeze de­grabă înaintea mai-marelui său la Adrianopol. Re­venindu-şi din boala în care se afla, Brân­co­vea­nu ajunge la des­tinaţie în­so­ţit fireşte de un în­treg alai. Îna­in­te de aceasta în­să, cunoscând ura şi lăcomia ma­relui vizir Ra­mi-Paşa şi ale lui Ma­vrocordat, ca­u­tă să obţină în­credinţarea u­nor a­propiaţi de-ai sultanului că nu va păţi ni­mic când va a­jun­­ge a­co­lo. Nu ar fi corect să-l în­vi­nu­im pe Brân­coveanu că a căutat să-şi a­­sigure asistenţa exclusivă a a­ce­lora pe care i-a abordat prin scri­­sori şi că nu ar fi avut sufi­ci­­en­tă încredere în Dumnezeu de vre­me ce s-a văzut nevoit să fa­că aceasta. De altfel, el însuşi ne a­sigură prin fapta sa imedi­a­tă că nu a încercat să-i instige pe a­ce­ia împotriva lui Ma­vro­cor­dat, ci a căutat să-i explice cu toată sin­ceritatea şi însufle­ţit de cele mai bune intenţii că el nu ur­mă­reş­te decât binele şi pros­peri­ta­tea poporului peste ca­re a fost pus să-i poarte de gr­i­jă. Ampla­sân­du-şi corturile la două mile de oraş şi primind vi­zita lui Ma­vro­cordat, reuşeşte cu ajutorul lui Dumnezeu să-l a­tragă de par­tea sa, făcându-l să înţeleagă fap­tul că mai presus de orice do­rin­ţă de-a sa se a­flă iubirea de Dum­nezeu şi de oa­meni. Oa­meni pe care-şi do­reş­te din toată ini­ma să-i ajute, dar că pentru a face aceasta tre­buie mai întâi să-i vindece ra­na cea cumplită a lă­comiei, ca­re atât de tare i se cui­bărise în suflet şi chiar în trup. Din nou, faptul că discursul dom­ni­to­­rului nu a fost pompos şi lin­gu­şitor pentru a-şi ur­mări pro­pri­ile interese se vede cel mai clar din înmuierea inimii lui Ma­vrocordat, cel care mai îna­­in­te era tare la cerbice, asigu­rân­­du-l acum pe Brâncoveanu de reconfirmarea tronului.

Îndată după întoarcerea lui Con­­stantin în ţară, are loc o re­vol­­­tă a ienicerilor în Constan­ti­no­­pol, iar fratele vechiului sultan, Ahmet, este proclamat suc­ce­sor. Providenţa l-a ferit pe Brân­­coveanu de la o posibilă moar­­te pentru că altfel ar fi fost u­cis de partizanii lui Mus­ta­fa, sul­tanul omorât în revol­tă. A­vând în vedere noua si­tua­ţie, Con­stantin s-a văzut nevoit să im­pună noi biruri. Dar şi a­ici ştie cum să procedeze, încât ni­meni nu-i cauzează ne­plă­ceri. Da­că valahii locului au stat cu­minţi şi au întins mâi­ni­le tăcuţi să dea, ruşii au venit cu gălăgie să ia. Văzând că nu pri­mesc pro­vi­ziile promise, ru­şii au venit pâ­nă la hotarele Un­gro-Vlahiei în 1711. Obştea a fost adunată sub co­manda lui To­ma Cantacuzino, ne­pot de fra­te al lui Şerban-Vo­dă, dar nu a fost nevoie ca a­ceas­ta să fie mobilizată. Când ruşilor li s-a explicat că nu pot primi ce­ea ce vor decât dacă apără ţara îm­­potriva turcilor, ei s-au calmat şi şi-au văzut de treaba lor.

Trecând şi de acest pericol, Brân­­coveanu nu va avea timp să se bucure pentru că Dimitrie Can­­temir, domnul Moldovei, şi To­­ma Cantacuzino trec de par­tea ruşilor. Trădarea acestora îl ră­neşte nespus, fapta mâr­şa­vă tu­l­burându-l şi din pricina u­­nei e­ventuale răzbunări a tur­­­cilor. Pen­tru evitarea unui ast­­fel de sce­nariu plăteşte o su­mă con­si­de­­rabilă la Adri­a­no­pol, cerând şi per­misiunea de a mer­­ge la Târ­go­vişte. Vremurile tul­buri l-au de­­terminat să-şi cum­pere moşii în Transilvania şi să înceapă con­s­truirea unui pa­­lat, gân­din­du-se nu atât la el, cât la familia sa.

Duşmanii lui Brâncoveanu nu erau deloc inactivi

Această atenţie acordată fa­mi­­liei nu era fără temei sau iz­vo­­râtă din temeri paranoice. Bo­ie­­rii îşi urmăreau propriile in­te­re­­se şi nu se dădeau în lă­turi de la nimic. Părintele Ni­culae Po­pes­cu consemnează în lu­crarea lui o povestioară ve­che româ­neas­­că, populară, dar pli­nă de tâlc în care se zice că o­­dată un to­por fără coadă s-a a­pucat să ta­ie o pădure bă­trâ­nă. „Toţi co­pa­­cii erau îngroziţi de moarte, dar un stejar bătrân îi întrebă da­­că toporul este ajutat de vreu­nul dintre ei. Co­pa­cii răs­pun­se­ră că nu. Atunci bă­trânul stejar le spuse să fie pe pace, căci to­po­rul singur nu va putea să le facă ni­mic. Dar mai târziu se găsi un co­pac ca­re se făcu coadă de topor şi a­tunci, vai de pădure, căzu în­tâi bă­trânul stejar. Aşa s-a în­tâm­plat şi cu Vodă Brân­covea­nu. Câ­tă vreme turcii nu au fost a­­jutaţi de nici unul dintre ai noş­tri, ei nu putură să do­boa­re de­cât crengi şi frunze. Dar când au fost ajutaţi de câţiva ro­mâni, ei au putut doborî la pă­mânt fal­ni­cul stejar care era Vo­dă Brân­co­vea­nu.“

Se vede clar că nu numai tur­­cii aveau un dinte împotriva po­­po­rului valah, căutând să-l ju­­­poaie de tot ce avea. Până la ei, chiar cei din sânul lor că­u­tau să-i mănânce carnea, după cum zi­ce Isaia că „fiecare va mân­­ca din car­nea aproapelui său“. Du­pă cum am arătat, gru­­parea pro-Ru­sia se formase de­­ja prin tră­­da­rea lui Toma Can­­tacuzino şi Di­mitrie Can­te­mir. Dar ce sfânt ar mai fi soco­tit vrednic de panegi­ric dacă nu ar fi îndurat tulburările cele multe?

Întărit de Dumnezeu, Brân­co­­­veanu a înfruntat cu curaj toa­te greutăţile venite asupra lui.

Cum la curtea lui nu existau se­crete de stat, gazetele Vala­hiei pu­teau fructifica şi înflori tot fe­lul de ştiri de mică impor­tan­­ţă, dar care nu erau deloc ig­norate de turci când vreun „ser­vitor u­mil“ de-al domnito­ru­lui dorea cu o „grijă izvorâtă din cele mai bu­ne intenţii“ să-i pu­nă la cu­rent. Ori­cum, lui Brân­coveanu, deşi dăr­nicia îi era renumită, i se pre­gătea de mult ceva. Sultanul a­vea de gând să termine cu fa­mi­liile Brân­coveanu şi Cantacu­zi­no ca un lacom fără de saţ ce era, râv­nind pentru averile lor. Nu con­ta că sfântul îşi plătea tri­bu­­tul la timp, ba şi că oferea su­­mele suplimentare şi provizii (că­­utând să obţină de pildă a­cor­dul Porţii pentru căsătoria fi­u­lui lui, Radu, cu fata lui An­ti­oh, fostul domnitor al Mol­do­vei, a tri­mis acesteia un dar de 4.000 de gal­beni care a fost în­să refuzat). La prima vedere ar pu­tea sur­prin­­de acest act, dar lu­ând în cal­cul evenimentele ce vor urma, ne vom convinge de şi­retenia lor. Ar­zând deci de pof­ta arginţilor, tur­cii nesătui au alcătuit nu mai pu­ţin de 11 ca­uze de acuzare: în­tre­ţinerea de corespondenţă se­cre­tă cu îm­păratul Austriei, să­ră­cirea ţă­rii, încercarea de a fugi cu bo­gă­ţiile sale în Tran­silvania, fu­­ga lui Toma Canta­cu­zino cu a­cor­­dul domnitorului şi altele a­se­­menea. Planul pentru detro­na­­rea lui Brâncoveanu şi vâ­na­rea averilor lui fusese deja pus în mişcare. „Prinţul aurului“, cum era supranumit la Stam­bul Brân­coveanu, Altân-Bey, tre­buia să ajungă cerşetor.

Năframa de mătase neagră

Potrivit lui Del Chiaro, de­tro­­na­rea a avut loc la 23 martie 1714 prin trimiterea unei figuri fa­­miliare de către sultan la Brân­­coveanu, Mustafa Aga, pen­­­­tru ca acesta să nu se spe­rie. A doua zi, năframa de mă­ta­se nea­gră va fi pusă pe u­me­rii dom­nitorului, spunându-i-se ma­­zil, adică detronat. În pre­zen­­ţa mitropolitului şi a boieri­lor a fost citit firmanul prin ca­re a fost declarat împreună cu toa­tă fa­milia sa hain, adică re­bel. În lo­cul lui a fost ales Ma­re­le Spă­tar Ştefan Can­ta­cu­zi­no. Deşi Brân­coveanu îi spuse că „e mai bi­ne că domnia i-a fost în­cre­din­ţa­tă lui decât unui stră­in“, Can­ta­cuzino nu se sfi­eş­te ca imediat să purceadă la schim­barea şi îm­părţirea dem­ni­­tăţilor, fără ca mă­car din bun-simţ să aştepte ple­carea lui Brâncoveanu. Mer­gând spre ca­lea de la moarte la via­ţă a mar­tiriului, îi adresează lui Şte­fan următoarele cuvinte: „Fi­­nule Ştefan, dacă aceste ne­n­o­­­rociri sunt de la Dumnezeu pen­­tru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul ră­utăţii omeneşti, pentru pie­i­rea mea, Dumnezeu să ier­te pe duş­manii mei, dar pă­zeas­că-se de mâna teribilă şi răz­bu­nă­toa­re a judecăţii divine“.

În ziua de Paşti fusese ares­ta­­tă la Constantinopol şi fiica lui Brân­coveanu, iar acesta a fost dus în închisoarea „Celor şap­­te tur­nuri“. Aici a fost supus la chi­nuri grele împreună cu fi­ul lui cel mare, Constantin II, timp de cinci zile, până în ziua de dumi­ni­că, a Adormirii Sfin­tei Fe­­ci­oa­re, când în prezenţa sul­ta­nului pe rând Văcărescu, Ma­te­iaş, Ră­du­canu, Ştefăniţă şi Con­stantin, cel mai mare (în or­di­nea în care îi prezintă Del Chia­ro în lucra­rea sa) fură de­ca­­pitaţi, nu îna­in­te ca tatăl lor să-i încurajeze prin cuvintele: Fi­ii mei, fiţi cura­joşi, am pierdut tot ce am avut în a­ceastă lu­me. Cel puţin să sal­văm su­fle­­tele noas­tre şi să ne spă­lăm pă­ca­te­le cu sângele nostru.

Se cuvine să prezentăm aici şi personalitatea lui Ianache (Ie­na­che) Văcărescu, împreună pă­ti­­mitor cu familia Brân­co­ve­ni­lor. Făcea parte dintr-o veche fa­mi­lie de boieri munteni, fiind că­să­torit cu Stanca, verişoară cu Doam­na Maria, soţia lui Brân­co­vea­nu. A fost căpitan de le­­fegii, a­poi agă (comandant al u­ni­tă­ţi­lor de ostaşi încredinţaţi cu paza ca­pitalei), mare paharnic, un timp a fost reprezentant al dom­ni­torului pe lângă auto­ri­tă­ţi­le o­to­mane din Istanbul („ca­pu­che­haie“), iar în ultimii ani de via­ţă, ma­re clucer (cel în­săr­ci­nat cu a­pro­vizionarea cur­ţii dom­neşti). El a avut patru fii, care vor de­ţi­ne funcţii im­por­tan­te în condu­ce­­rea de stat, şi patru fete, că­să­torite tot cu mari boie­ri, care au fost şi ei la fel ca tatăl lor, ctitori de lo­ca­şuri sfinte.

Capetele celor ucişi au fost pur­­­tate pe prăjini, astfel încât a­cest spectacol grotesc a stârnit pâ­­nă şi indignarea turcilor, scâr­­biţi de atâta nedreptate. Ma­­rele Vizir a ordonat arunca­rea tru­pu­­rilor în mare, de unde pe ascuns au fost scoase de creş­tini şi în­gropate la Mănă­s­ti­­rea Halki, nu departe de Con­­stan­ti­no­pol. Doam­na Ma­ria se afla atunci închi­­să cu ne­po­tul, nora şi ginerele ei, dar niş­te buni creş­tini au ofe­rit su­ma de 50.000 de galbeni pen­tru e­li­be­ra­rea ei. Neînduple­ca­ţii duş­mani au făcut şi ei însă un dar de 40.000 de galbeni pentru a nu se lua în seamă dorinţa a­­ce­lora, astfel că abia după trei ani s-au putut întoarce în ţară. Doam­­na Brâncoveanu se bucu­ra de ajutorul lui Gheorghe Tra­pe­­zun­tul, un fost bursier de-al so­­ţu­lui ei, prin care îşi ad­mi­­nis­tra conturile de la Vie­na şi Veneţia.