Un ierarh cu râvnă de foc

Episcopul martir Nicolae Popovici a fost al doilea ierarh al Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, reînființată în 1920. Ierarh cu desăvârșită trăire duhovnicească, dublată de o solidă cultură teologică, el a fost omul dăruit de Dumnezeu, iubire, credință și râvnă de foc. A fost un ierarh care s-a opus fățiș instaurării puterii comuniste și a luptat până la moarte împotriva laicizării țării și a culturii românești. A rămas în memoria Bisericii și a neamului nostru drept cel care a luptat cu prețul vieții împotriva campaniei de ateizare a spațiului și etosului românesc. Mitropolitul Antonie Plămădeală l-a numit „obrazul cel curat al Bisericii”, căci, prin trăirea și mărturisirea sa, Episcopul Nicolae s-a asemănat sfinților Bisericii primare care s-au jertfit pentru luminarea și mântuirea păstoriților.

Asemeni profeților lui Israel, s-a identificat cu voința divină, spre salvarea ființei poporului lucrând pentru mântuirea lui. Crezul său fierbinte și ­neabătut îl mărturisește în fața Regelui, cu ocazia alegerii sale ca Episcop al Oradiei: ,,În drumul lung al unei istorii aproape bimilenare, neamul nostru a fost crescut și ocrotit, mângâiat și întărit, îndreptat și povățuit neîncetat de către Biserica noastră dreptmăritoare, care a știut să se identifice întotdeauna cu aspirațiile lui firești și drepte și a știut să le ducă la strălucită izbândă. Ea a fost îngerul păzitor al neamului românesc. Ea voiește să rămână și de acum îna­inte și va rămâne, pentru că trebuie să rămână, același înger păzitor al lui, pentru că numai astfel va putea străbate, cu același pas hotărâtor și ducător spre ținta cea din urmă, pe care i l-a croit provi­dența divină”. Episcopul Nicolae a fost omul care nu s-a împăcat nici­când cu gândul că ființa nea­mului românesc ar putea fi ruptă de credința strămoșească, cheia de boltă a rezistențelor seculare din trecut, păzitoarea și apărătoarea noastră în viitor. Erou și martir al Bisericii și neamului, ierarh cu o rară pregătire „cărturărească și monahicească” (pr. prof. Liviu Stan) - înzestrat de Dumnezeu cu o energie greu de egalat, „el este o podoabă a Ortodoxiei româ­nești contemporane. Neobosit, modest, aspru cu sine, blând cu alții; a lucrat în tăcere și temeinic, cu râvnă de apostol”.

Calea formării teologice și duhovnicești

Episcopul Nicolae Popovici s-a născut la 29 ianuarie 1903, în localitatea Biertan, județul Târnava Mare (astăzi, județul Sibiu) primind la Botez numele Nicolae. Biertanul, sat plin de istorie și vestigii creștine, este o veche localitate românească unde au fost colonizaţi sași, atestată istoric la 1283, iar din 1397 declarată cetate. Cu toate acestea, românii sunt și astăzi peste 70%, iar celebra tăbliță din sec. al IV-lea, cu monograma creștină „Hristos” și inscripția Ego Zenovius votum posui, dovedește existența lor bimilenară. Se pare că între înaintașii familiei Popovici s-au aflat și preoți, fapt dedus din numele de familie „sârbizat”, transformat din pop în popovici. O „conscripție” a clerului ortodox din anul 1805 îl consemna în localitatea Biertan pe preotul Vasile Popovici, hirotonit de Episcopul sârb Gherasim Adamovici. Copilul Nicolae a urmat clasele primare în școala săsească din satul natal, învățând limbile maghiară și germană. A urmat apoi gimnaziul maghiar din Dumbrăveni, Școala Normală „Andrei Șaguna” din Sibiu, unde și-a luat diploma de învățător, și Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. După bacalaureat și-a îndreptat pașii spre Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1923-1927), unde se va remarca prin ample calități morale și intelectuale, atât în rândul studenților, cât mai ales în rândul profesorilor cu renume academic: Nicolae Colan, viitor episcop și mitropolit, Nicolae Terchilă, Ilie Beleuță și Grigore Cristescu.

În calitate de student a publicat articole și studii apreciate în revistele de specialitate ale timpului, care au culminat cu eminenta și elaborata lucrare de licență intitulată „Începuturile nestorianismului. Cu specială considerare asupra anatematismelor Sfântului Chiril al Ierusalimului”, apreciată cu calificativul maxim, lucrare susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiță. Potrivit unei vechi tradiții, în anul 1925, Nicolae Popovici a mers în pelerinaj la Ierusalim, în Palestina şi Egipt, împreună cu câteva sute de credin­cioși din toată țară, preoți și profesori de teologie, conduși de părintele lor duhovnicesc, Mitropolitul ­Nicolae Bălan al Ardealului. Grație acestui mitropolit, părinte, teolog și cărturar de seamă, Nicolae Popovici își va completa studiile la vestita Academie Teologică din Cernăuți, unde va obține titlul de doctor în teologie cu lucrarea „Epicleza euharistică”, una dintre cele mai avizate lucrări dogmatice pe această temă. Despre Mitropolitul Nicolae Bălan, mentorul și susți­nătorul său, pe tot parcursul formării sale, tânărul profesor Nicolae Popovici avea să spună cu ocazia hirotonirii întru arhiereu: „M-a luat din tinerețe în grija sa părintească și a fost darnic cu mine în toate, mai mult decât părinții mei după trup”.

Apreciindu-i calitățile intelectuale și duhovnicești, Mitropolitul Nicolae Bălan l-a hirotonit diacon necăsătorit la 1 septembrie 1929. L-a trimis apoi la studii de specializare în dogmatică și filosofie, în Grecia (1927-1928), unde a audiat cursurile renumiților teologi Hristu Andruțos și Panaghiotis Bratsiotis, apoi în Germania, la Facultatea de Teologie și Filosofie din München (1928-1930), Tübingen, Leipzig și Breslau (1930-1932). Cu o pregătire teologică de excepție, începând cu anul universitar 1932-1933 și până când va fi ales episcop, în 1936, va lucra ca profesor de teologie fundamentală și dogmatică la Facultatea de Teologie Andreiană din Sibiu, unde a mai predat omiletica (1932-1936) și limba greacă (1934-1936). Aici avea să devină coleg cu unii dintre cei pe care îi avusese odinioară profesori: Nicolae Colan, Iosif Hradil, Ilie Beleuță, precum și cu mai tinerii profesori Dumitru Stăniloae și Nicolae ­Neaga, împreună cu care fusese coleg de studii la Atena. Ca profesor la Sibiu a desfășurat o amplă activitate teologică și pastoral-misionară al cărei dinamism s-a făcut resimțit în tot cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului. Săptămânal rostea între trei şi cinci predici, susținea conferințe în cadrul „Astrei”, publica frecvent articole și studii în paginile periodicelor din Sibiu: Revista Teologică și Telegraful Român. A fost pre­ședinte de onoare al „Societății de lectură a studenților”, a înființat în cadrul mișcării religioase „Oastea Domnului” fondul „Mila creștină” pentru ajutorarea permanentă a celor nevoiași etc.

Preot şi episcop

La 23 noiembrie 1934 a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Nicolae Bălan, treaptă ierarhică ce avea să-l pregătească în curând de misiunea episcopală. Contextul alegerii sale ca episcop la Oradea se datorează trecerii pe ne­așteptate la cele veșnice a Episcopului Aradului Grigore Comșa (1889-1935). În această situație, la 10 decembrie 1935, vicarul de la Oradea, Episcopul Andrei Magieru, originar din părțile Aradului, a fost ales în locul său. În 21 ianuarie 1936, cu câteva zile îna­inte de instalarea acestuia ca episcop la Arad, a trecut la Domnul bătrânul Episcop al Oradiei Roman Ciorogariu. În contextul în care Andrei Magieru, fost vicar la Oradea, era proaspăt numit episcop titular la Arad, alegerea sa era exclusă, iar atenția tuturor s-a îndreptat spre tânărul preot profesor Nicolae Popovici. Alegerea sa era și o dorință mai veche a fostului Episcop Roman Ciorogariu, care, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Bălan, îi cerea acestuia învoirea și binecuvântarea ca tânărul profesor Nicolae Popovici să vină lângă el ca vicar, iar apoi să-i urmeze în scaun. „Datorez această îngrijire de eparhia mea, cu venerabil trecut și de înaltă nădejde pentru viitor. Dă-i binecuvântare și trimite-l de sărbători la noi, ca să vadă cu ochii lui că aici îi este locul”. Astfel, în ședința din 28 aprilie 1936, Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit la București, l-a ales ca Episcop al Oradiei, cu 106 voturi din 138 exprimate. În cuvântarea pe care a rostit-o imediat după alegere, spunea: „Cu adâncă smerenie mă plec în fața hotărârii provi­denței divine, care prin graiul măritului congres mă cheamă astăzi la cârma vieții duhovnicești a dreptcredincioșilor noştri din de Dumnezeu păzita eparhie a Oradiei, de la granița de vest a țării. Prin această hotărâre sunt pus în fața unei răspunderi morale decât care alta mai mare nu poate exista în această viață, căci nimic nu poate egala în valoare și importanță lucrarea pe care trebuie să o împlinească, cu frică și cu cutremur acela pe care Dumnezeu îl alege să poarte în vasul de lut al ființei sale darurile lui Hristos cele mântuitoare în mijlocul unei lumi necăjite și bântuite de mari și cumplite crize, cum este cea de astăzi”. Astfel s-a despărțit de Sibiu, orașul unde a fost student și profesor, diacon și preot, cu o aprinsă lucrare misionară și pastorală, spunând: „Am venit la Sibiu cu drag și plec la Oradea cu bucurie”.

Lucrare pastorală în Episcopia Oradiei

După ce a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cozia și hirotesit arhimandrit, în data de 1 iunie 1936, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Sibiu. La hirotonia sa întru episcop au participat: Nicodim Munteanu, Mitropolitul Moldovei și viitorul Patriarh, căruia tânărul profesor Nicolae Popovici, aflat la vârsta maturității hristice de 33 de ani, îi aducea calde mulțu­miri; Nicolae Bălan al Ardealului, părintele său duhovnicesc; episcopii Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Ghenadie Niculescu al Buzăului, Andrei Magieru al Aradului, Ioan Stroia al Armatei, Nicolae Colan al Vadului, Feleacului și Clujului și Vasile Stan, vicarul de la Sibiu. Episcopul Nicolae a fost încă de la începutul slujirii sale pătruns de responsabilitatea misiunii pastorale. Asemenea sfinților contemporani sârbi Nicolae Velimirovici și Iustin Popovici, el era însuflețit de credința că Biserica este sufletul unui popor. Precum sufletul nemuritor este mai de preț decât orice tezaur al lumii create, așa și Biserica, este mult superioară oricărei alte instituții omenești. În discursul ținut la palatul regal în fața suveranului, la 2 iunie 1936, cu ocazia învestirii, intitulat Rostul Bisericii în viața neamului, el arată rolul și contribuția Bisericii în istoria nea­mului, care, „prin apostolatul slujitorilor ei devotați, aduce întreg dinamismul Evangheliei lui Hristos, dinamism capabil să schimbe fizionomia lumii întregi. Dinamismul evanghelic însemnează creșt­inism viu și activ, care duce la întronarea lui Hristos în viața publică și privată a fiilor neamului”.

Ceremonia de întronizare a avut loc la 28 iunie 1936, în Catedrala cu Lună din Oradea, „fiind condusă de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, înconjurat de un mare număr de preoți și credincioși. În cuvântarea rostită la Oradea cu ocazia întronizării, a continuat în același ton al dorinței de slujire totală care izvorăște din iubirea fierbinte față de Hristos și de oameni, aplicând asupra vieții personale misiunea jertfelnică a Bisericii: „Mântuitorul a venit în lume ca să fie păstorul cel bun al lumii și să-i dea fericirea pe care numai El o putea da. Tot cel ce voiește să-I slujească Lui, cu vrednicie și-n duhul Evangheliei, trebuie să se identifice integral cu învățătura din aceste cuvinte ale Sale. Eu am venit aici să fiu păstorul cel bun, care sufletul său își pune pentru oi, păstorul care se jertfește pentru păstoriții săi. Programul meu de lucru și de realizări va fi atât de mare și de larg pe cât este mare iubirea pe care o port în suflet pentru eparhia ce mi s-a încredințat spre păstorire”.

Cuvintele sale pline de credință și iubirea evanghelică, odată rostite, s-au transformat în fapte. Și-a început lucrarea pastorală în Eparhia Oradiei prin slujbe, predici, cuvântări, sfătuiri, vizite canonice și preocupându-se personal de starea duhovnicească a fiecărui preot și credincios din eparhia sa. Într-un raport al episcopiei din 16 mai 1942 se arată că Episcopul Nicolae Popovici a făcut 110 vizite canonice și inspecții inopinate. Așa cum Sfântul Ierarh Nifon, la Constantinopol, prin acțiunile sale pastorale, a convertit de două ori câte 4.000 de turci, fapt care i-a atras destituirea și exilul, Episcopul Nicolae a organizat și condus campania de diminuare a concubinajului, fapt unic în istoria Bisericii noastre, al cărei rezultat a fost cununia a 12.000 de concubini și botezul a peste 25.000 de copii rezultați din aceste concubinaje.

Locţiitor al noii episcopii româneşti din Timişoara

Între 1 aprilie 1940 şi 25 martie 1941 a fost locțiitor de episcop al reînființatei Episcopii a Timi­șoarei, pe care a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale cu o reședință episcopală și o clădire pentru Consiliul eparhial, în centrul orașului. La Oradea a condus campania edificării bisericilor noi din piatră, în locul celor din lemn, distruse. În decurs de cinci ani, în eparhie s-au zidit și s-au sfințit 20 de biserici și case parohiale. În 1937 a început demersurile pentru ridicarea unei impunătoare catedrale în centrul Oradiei, prin cumpărarea unor clădiri și procurarea de fonduri. Însă vitregiile istoriei nu au mai permis acest lucru. Totodată, a construit la Beiuș un internat de fete, a instituit un fond eparhial pentru ajutorarea celor loviți de calamități sau nenorociri, a sprijinit foaia episcopiei, „Legea românească”, și alte tipărituri ziditoare de suflete și a acordat o atenție specială predării religiei în școli.

În 1938, Episcopul Nicolae Popovici a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la congresul internațional al „Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, care s-a desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia), unde a susținut o comunicare despre minoritățile din România. În timpul ocupației horthyste din Ardeal a fost batjocorit și închis, apoi expulzat într-un tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni. Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, pentru a fi aproape de credincioșii săi aflați sub ocupație străină. Prin acest gest al său îl urma pe Mitropolitul Nicolae Bălan în protestul față de aplicarea Dictatului de la Viena. În timpul războiului, Episcopul Nicolae Popovici avea să participe la ofensiva de regăsire spirituală a românilor din Transnistria. Avea să facă parte din prima echipă de misionari de peste Nistru, cea a clericilor ardeleni în număr de 53, îndrumată de Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, împreună cu episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului, care se desfă­șura pe teritoriile dezrobite de comunism ale Basarabiei și Transnistriei, în perioada 2-27 septembrie 1941. În legătură cu aceste momente, amintim că Episcopul Nicolae Popovici a participat la sfințirea Bisericii „Sfântul Dumitru” din Sucleia, în duminica zilei de 21 septembrie 1941, care a avut un mare ecou în epocă. El a slujit aici alături de Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, Vasile Lăzărescu, Episcopul Timișoarei, Grigorie Leu, Episcopul Hușilor, Partenie Ciopron, Episcopul Armatei, arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban, șeful Misiunii românești de peste Nistru, și 10 preoți, în pre­zența lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, Ion. D Sandu, ministru secretar de stat la Culte, generalul Nicolae Ghinăraru, prefectul și primarul Tiraspolului, ofițeri români și germani, poporul din împrejurimi, răspunsurile fiind date de corul catedralei din Tighina. Relatarea acestui moment este deosebit de importantă, deoarece ecoul pe care l-a avut în epocă avea să contribuie mult la ima­ginea „negativă” a foștilor misionari din Transnistria, în timpul regimului politic de după 23 august. Episcopii participanți la această mare slujbă aveau să fie destituiți ulterior de regimul comunist din România, unul din motivele principale fiind participarea „la războiul antisovietic inițiat de Ion Antonescu”.