Sfântul Ierarh Serafim din Sofia Bulgariei

Mulți români petrec va­canțe în Bulgaria, ori cel puțin trec pe lângă Sofia în drumul spre Grecia. În ultimii ani, patrimoniul spiritualității ortodoxe bulgare, pe lângă repere proeminente ca Sfântul Cuvios Ioan și Mănăstirea sa Rila (sec. X), Mănăstirea Basarabovo de lângă Ruse (sec. XV), sau Catedrala Patriarhală Alexandr Nevski (1904), s-a îmbo­gățit și cu cinstirea unui ierarh făcător de minuni din sec. XX. Sfintele sale moaște se află în Biserica „Sfântul Nicolae” de pe Bdul Țar Osvoboditel 3, din centrul Capitalei bulgare, unde a slujit vreme de trei decenii.

Viitorul sfânt Serafim s-a născut în Riazanul Rusiei, la anul 1881, în familia soților negustori Boris și Maria Sobolev, fiind unul dintre cei 12 copii ai acestora. În vremea studiilor la Academia Teologică din Sankt Petersburg, tânărul Nicolae i-a vizitat pe Sfântul Ioan de Kronstadt și apoi pe marii duhovnici de la Optina. Sub îndrumarea acestora, în 1908, a devenit ieromonahul Serafim.

Revoluția și războiul civil izbucnite în 1917 l-au surprins în regiunea Voronej din care face parte și orașul Boguciar, după care i s-a dat și titulatura bisericească. Nedumerit, dacă este bine să se refugieze în sudul Rusiei ori să rămână în Voronej, a cerut sfat unui părinte aflat în paralizie, starețului Aron, care viețuia nu departe de Voronej. „Nu te neliniști, vei ajunge în partea cea bună”, a spus bătrânul. „Cum aș putea să înțeleg aceste cuvinte?” „Ajungi și afli”, a fost răspunsul starețului. Serafim Sobolev și fratele său, ieromonahul Serghie, au părăsit Voronejul în ultimul moment, într-un vagon cu cărbuni. Cu puțin înainte, o „grindină de gloan­țe” îl surprinsese chiar în timp ce citea Evanghelia în mijlocul credin­cioșilor aflați în procesiune. În mai 1920 a fost numit rector al Seminarului din Simferopol, iar în octombrie a devenit Episcop-vicar al Eparhiei de Poltava.

În scurtă vreme, fiind cuprinsă și Crimeea de prigoana Revoluției bolșevice, în primăvara anului 1921, Episcopul Serafim s-a adăpostit în Bulgaria, unde i-a fost încredințată păstorirea conaționa­lilor săi. Până la sfârșitul vieții a împlinit această îndatorire, la început sub jurisdicția Bisericii Ruse din afara granițelor, apoi sub cea a Patriarhiei Moscovei.

Arhipăstorul ținea slujbele cu strictețe în toate duminicile și în zilele de sărbătoare, iar în fiecare joi săvârșea Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae. După mărturia fiilor duhovnicești, săvârșirea slujbelor, precum și rugăciunea personală au fost pentru el indispensabile, asemenea respirației. Avea Rugăciunea inimii și era apropiat de monahii athoniți de la Russikon, „Sf. Andrei” și „Sf. Ilie”. Unul dintre aceștia, starețul Casian Korepanov, era bun prieten al Cuviosului Siluan Athonitul. Ierarhul își găsea întotdeauna timp pentru lecturile duhov­nicești, fiind menționat că a citit de unsprezece ori volumele Viețile Sfinților alcătuite de Sf. Dimitrie al Rostovului. „Citind viețile sfin­ților, parcă te afli în Rai”, spunea arhipăstorul.

Întreaga viață a dus același trai smerit și plin de nevoi și nevoințe. Alături de fratele său, arhimandritul Serghie, avea închiriată o modestă locuință în strada Veliko Târnovo din Sofia. Neîncetat a suferit cu sănătatea proprie și, totodată, s-a îngrijit de fratele permanent bolnav.

Ucenici ai arhiepiscopului își aminteau că nu de puține ori duhovnicul le punea înainte păcate uitate și le răspundea la întrebări neadresate. „E ceva întâmplător”, răspundea surâzând celor uimiți. Când a aflat că cineva încerca să scrie despre astfel de cazuri, a interzis categoric intenția respectivă, însă, cu timpul, au ieșit la lumină.

Rugăciunea lui izbutea să țină în viață bolnavi fără speranță de vindecare. Ierarhul simțea adânc prezența lui Dumnezeu. Spunea între altele: „Când murim, atunci pricepem cât de aproape ne-au fost Mântuitorul, Maica Domnului și toți sfinții, cum s-au aplecat asupra neputințelor noastre și cum ne-au împlinit rugăciunile; Domnul e aproape, Îl chemi, El de îndată răspunde”.

O mare iubire aveau față de arhiepiscop studenții din Sofia. Îi frecventau slujbele și îl aveau ca părinte duhovnicesc. Pentru toți, era același om: fie aceștia oficialități, fii du­hovnicești, enoriași sau oameni nevoiași.

Deși în perioada 1920-1945 Arhi­episcopul Serafim a făcut parte din Biserica Rusă din afara grani­țelor, a fost o personalitate bisericească înțeleaptă, stăruind ca Sinodul din afara granițelor să evite acțiunile radicale. În 1926 s-a opus înlocuirii cunoscutului Catehism al Sf. Ier. Filaret Drozdov, cu cel al Mitropolitului Antonie Hrapovițki (1867- 1936), primul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor și, deci, superiorul său. Ierarhul din Bulgaria a insistat că sinodul din afara granițelor nu își poate asuma o astfel de hotărâre fără încuviințarea întregii Biserici Ortodoxe a Rusiei.

În septembrie 1944 au intrat trupele sovietice în Bulgaria, începând arestările atât în rândul foștilor partizani ai Armatei Albe, cât și între emigranții ruși neimplicați în politică. În situația dată, credincioșii s-au folosit mult de rugăciunile minunat-izbăvitoare ale arhipăstorului lor.

Cu puțin înainte de sfârșit, Arhi­episcopul Serafim îndemna să-i fie trimise scrisori chiar și după trecerea din această lume, ca și cum ar fi încă în viață: „Când veți avea greutăți, scrieți-mi o scrisoare și lăsați-o la mormântul meu. Dacă Domnul Se va milostivi de mine, vă voi mângâia și ajuta”.

La 13 februarie 1950, în Duminica Ortodoxiei, Arhiepiscopul Serafim de Boguciar a trecut la Domnul. Mormântul se găsește în cripta lăcașului unde a slujit, străjuit de icoana sa pictată pe lemn și de siluetele murale ale Sfinților Serafim de Sarov și Serghie de Radonej. Deloc întâmplător, epitaful redă și cuvintele psalmistului luate de ierarh ca motto de veșnică recunoștință: „Din pântecele maicii mele Tu ești acoperitorul meu” (Ps. 70, 7). Trimit la salvarea sa minunată încă din ceasul venirii pe lume, continuată cu izbăvirea de prigoana politico-atee și încheiată cu nașterea în Împărăția cerurilor, cu mântuirea sufletului.

Cinstirea ierarhului a început îndată după trecerea la Domnul. În august 1950, Serafima Liben, sta­reța Mănăstirii Knyajestvo din Sofia, întemeiată de ierarh, men­ționa într-o scrisoare că, în toate încercările lor, surorile așezămân­tului monahal primesc ajutorul arhi­episcopului în chip minunat. În anul 1952, protoiereul Serghie Kazanski, cunoscut în Sofia, mărturisea că locul de odihnă al ierarhului este vizitat frecvent, consemnându-se deja vindecări, dobândirea de prunci și, mai ales, ajutorul minunat primit de studenți și întoarcerea la cre­dință, cu adevărat fiind recunoscut pentru „harisma de a-i chema la Ortodoxie pe cei rătăciți”, după expresia unui cunoscut autor și editor român contemporan, tămăduit de yoga la ceasul adolescenței, în zorii anilor ’90. Tocmai de aceea acatistul îi este structurat de cuvintele: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Serafim, clopot care chemi sufletele la Biserica lui Hristos”.

„Fiecare creștin ortodox - spunea în 2011 Patriarhul Maxim al Bulgariei - care măcar o dată și-a plecat capul în rugăciune la locul de odihnă al vlădicăi Serafim, poate să spună că acesta nu și-a lăsat păstoriții nici după adormirea sa. [...] Vlădica Serafim a fost pildă rară de sfin­țenie, de arhiereu binecuvântat cu o conștiință pastorală curată. Până astăzi, izvorul de ajutor binecuvântat dăruit de Dumnezeu, prin rugăciunile bineplăcutului Său, nu se împuținează.”

În 2016 a fost trecut în rândul sfinților, cu zi de pomenire la 13 februarie, fiind înștiințate de canonizarea sa și a altor sfinți ruși toate Bisericile Ortodoxe surori.