Conștiința curată

Pentru Părinții pus­tiei există o clară ierarhizare a prio­ri­tă­ților. Mereu asceza de orice fel se găsește pe o treaptă inferioară în raport cu efortul de a menține conștiința curată față de aproapele. Ba mai mult, la avva Iosif de la Panefisi găsim o scurtă povestire în care ni se arată că această conștiință curată de orice rău, chiar lipsită de alte calități, poate fi mântuitoare: „Un frate l-a întrebat pe avva Iosif: «Ce să fac, pentru că nu mai pot să suport patimile rele, nici să lucrez și să fac milostenie?». Bătrânul îi zice: „Dacă nu poți face nici unul din lucrurile acestea, măcar păzește-ți conștiința de orice rău față de aproapele și te vei mântui”. Același gând se regăsește și la avva Pambo, care insistă în mai multe locuri asupra impor­tan­ței pe care o are conștiința curată. Într-o apoftegmă mai amplă, câțiva frați vin la bătrân și îl întreabă despre nevoința lor. Unul zice: „Avva, eu postesc din două în două zile și după aceea mănânc câte doi pesmeți. Oare, făcând așa, îmi mântuiesc sufletul sau mă rătăcesc?”. Un altul a zis la rândul lui: „Din lucrul meu cu mâinile scot doi bănuți pe zi, din care păstrez puțin pentru mâncare și restul dau de pomană. Oare făcând așa mă mântuiesc ori mă pierd?”. La mai multe întrebări de felul acesta, avva Pambo nu a răspuns. Frații, cum era și de așteptat, s-au tulburat de tăcerea bătrânului, dar clericii le-au spus să nu se necăjească, pentru că așa face el, „nu vorbește îndată, ci numai dacă Dumnezeu îi dă voie”. Abia când au vrut să plece, după patru zile, avva le-a zis: „Pambo postește din două în două zile, oare așa devine călugăr? Nu. Pambo lucrează de doi bănuți, pe care-i dă de pomană, oare așa devine călugăr? Nu.” Și doar după această introducere care era menită să demoleze iluziile cu care se alimentau frații, le-a spus: „Frumoase fapte, dar de mântuit te mântuiești dacă-ți păzești conștiința pură față de aproapele tău”.

Avem de-a face cu un consens foarte limpede al Părinților pus­tiei. Asceza personală este foarte importantă, dar mai importantă decât nevoința este relația cu aproapele. Niciodată nu este permisă încălcarea acestei norme. Asceții din deșertul egiptean erau oameni solitari, care își petreceau timpul în singurătate, rugăciune și contemplare. Dar merită subliniat cu fiecare ocazie că solitudinea nu este un act mizantropic și, mai ales, nu anulează sub nici o formă cruciala poruncă a iubirii aproapelui. De fapt, întreaga nevoință nu face decât să curețe sufletul de balastul care ar face imposibile relațiile cu ceilalți. Până la urmă, mândria, răutatea, invidia, egoismul sunt un zgomot care vine să bruieze atenția, grija și dragostea pentru celălalt. Asceza nu este o luptă împotriva trupului, ci este un permanent efort de curățire. Dar niciodată nevoința nu este făcută pentru ea însăși, ci doar pentru a crea un cadru interior potrivit în care dragostea fraternă să fie posibilă. În mod sintetic, cele de mai sus sunt afirmate tot de avva Pambo, care a fost întrebat cum trebuie să trăiască frații, iar bătrânul a zis: „În mare asceză, păzind con­știința curată față de aproapele”. Iar în lipsa posibilității de a practica o nevoință severă, ceea ce rămâne este imperativul con­științei curate.